Fotografia de război e un act nebun de rezistență. 

Emană teroare, nedreptate, chin și distrugere, și, undeva timid, o fărâmă de speranță. Că n-are cum să se mai ajungă masacru, că atacurile împotriva civililor trebuie oprite și criminalii de război trași la răspundere. Un soi de speranță că vreodată un număr suficient de mare de oameni de pe Pământ vor înțelege că nu e necesar să ne omorâm. Asta speră Vadim Ghirda, fotograful român care a documentat multe dintre războaiele lumii din ultimii 34 de ani.  

Vadim Ghirda avea 19 ani în 1990, când a fost angajat ca fotojurnalist pentru agenția Associated Press, după ce a fotografiat mineriadele din București. Atunci a văzut pentru prima oară un om murind lângă el. În același an, încărcat cu echipament foto, a luat trenul către războiul din Transnistria. De atunci a acoperit timp de șase ani războiul din Iugoslavia, cu toate repercusiunile lui, războiul dintre Israel și Palestina, războiul din Irak. Fotografiază în Ucraina din 2014. A câștigat multe premii pentru munca lui, printre care World Press Photo în 2017, Prix Bayeux-Calvados pentru corespondenți de război în 2022, iar în 2023 Pictures of the Year International și Pulitzer pentru fotografie de știri, cu echipa de la AP. 

Larisa Kalik s-a născut în Transnistria în 1998. La 21 de ani a scris o carte despre viața tinerilor în armata transnistreană și problemele sociale din regiunea separatistă, pentru care a fost acuzată de extremism de autoritățile de la Tiraspol. Nu se mai poate întoarce acasă să-și vadă familia. S-a mutat la Kyiv în 2020.  M-am uitat în zare și mi-am imaginat cum tot ce iubesc are să se transforme în curând într-un morman de pietre. Am atins copacii și clădirile cu mâna, mi-am luat rămas bun de la orașul meu iubit, scria Larisa la începutul invaziei ruse în Ucraina. Atunci a început să fotografieze tot ce vedea, ca să nu piară. Drumurile au purtat-o apoi către linia frontului, unde a documentat viața de zi cu zi în război.. 

În expoziția FRONT, Larisa Kalik și Vadim Ghirda ne arată războiul din perspective diferite.

Vadim Ghirda știe exact din ce suntem făcuți. E un soi de biolog cu ochi de artist, trimis în lume să afle cum reacționăm, ca specie, în condiții de criză extremă. În fotografiile lui, privește în adâncul nostru, până la esență, de unde iese tot ce-i mai bun și mai cumplit. Crima de război o fac niște oameni ca mine și ca tine. Ajungi să cunoști un om dacă îi pui o armă în mână și îl eliberezi de responsabilitatea socială, explică  fotojurnalistul. 

Larisa Kalik ne arată cum e acum la ea acasă, unde prietenii i-au fost obligați să ia arma-n mână, sirena antiaeriană sună zilnic și locurile pe care le iubește se transformă în scrum. A ales să lupte și ea pentru libertate, prin scris și fotografie. Imaginile ei au căldură și intimitate. În fotografiile ei, oamenii joacă uneori șah, fac baie în lac, conduc mașini pe câmpuri frumoase. Doar că sunt îmbrăcați în uniformă militară, trag cu tunul și nu știi sigur dacă puștiul care se uită la tine dintr-o fotografie făcută acum trei luni mai e în viață. 

Într-un eseu despre rolul fotografiei în războaie publicat în The New Yorker în 2002, Susan Sontag scria despre iluzia consensului. Doar pentru că o imagine arată limpede atrocitățile războiului, nu înseamnă că simțim toți același lucru, că ne putem pune de acord ce-i de făcut sau că ne putem organiza suficient de bine încât să avem putere să schimbăm ceva. Și chiar dacă ar exista consens, „cine mai crede astăzi că războiul poate fi oprit?”, se întreba Sontag. „Nimeni, nici măcar pacifiștii. Putem doar să sperăm (până acum în van) să oprim genocidul și să îi aducem în fața justiției pe cei care încalcă legile războiului (pentru că și războiul are legi, pe care combatanții trebuie să le respecte).”

Până acum, mă uitam cu lașitate la fotografii de război. Îmi feream privirea. De data asta, m-am uitat atent, ca să accept și înțeleg cât de feroce e, de fapt, distrugerea pe care cultura noastră a ajuns s-o banalizeze. Într-un moment în care avem acces instant la imagini din războaiele lumii, amestecate printre poze din vacanțele prietenilor, filmulețe cu pisici și rețete, e important să avem, în miezul orașului, un loc unde să privim frontal realitatea războiului. Fără distrageri, fără să ferim privirea. E dureros, dar necesar. 

Ioana Cîrlig, fotografă & curatoarea expoziției FRONT

Vă rugăm să păstrați o atitudine de respect și empatie cât timp vă aflați în spațiul expoziției.