Film / Cinema
India Song
Victor Morozov
„All We Imagine as Light”, regizat de cineasta Payal Kapadia (din 24 ianuarie în cinematografe), pune în scenă experiența imanentă a sororității pe fundalul unei țări în plină mutație socială.
„All We Imagine as Light”, regizat de cineasta Payal Kapadia (din 24 ianuarie în cinematografe), pune în scenă experiența imanentă a sororității pe fundalul unei țări în plină mutație socială.
Socotelile testamentare ale lui Clint Eastwood lasă loc, în „Juror #2” (disponibil pe Max), unei dileme morale clasice din care a dispărut orice urmă de sfătoșenie.
Anul 2025 a început cu „Nosferatu” de Robert Eggers, o dihanie de imagini mișcătoare care concretizează o idee mare și fixă: să urle cât mai tare. Cinematografic vorbind, vestea bună pentru lunile următoare e că după catastrofa asta nu se poate merge decât în sus.
Se încheie un an complicat, care în săli s-a tradus printr-o ofertă variată, dar fără favoriți clari. Uite cine a intrat pe listă.
Ce implică gestul de a „face” imagine? Dar când aparții unui popor ale cărui urme audiovizuale au fost sistematic jefuite, dezmembrate, șterse – cel palestinian, de exemplu –, întrebarea capătă o încărcătură existențială. Kamal Aljafari dă, în „A Fidai Film” un răspuns dintre cele mai răscolitoare.
În primul dintre scurtmetrajele lui Jean-Luc Godard lansate postum, cineastul ne invită la masa de colaj-montaj cu ocazia adaptării unei scrieri din anii ’30.
Isabela Tent urmărește, în debutul său documentar Alice On & Off (acum în cinematografe), zbaterea dark a unei tinere incapabile să spargă cercul traumei.
Platforma HENRI a acumulat o selecție de filme mute, care strânge laolaltă capodopere și curiozități timpurii într-ale imaginilor în mișcare. Printre ele, „Within our Gates” (1920).
„Anora” – de săptămâna trecută în cinematografe – e un film ca un trip euforizant sfârșit în valea plângerii, acolo unde nimic nu mai poate susține iluzia fericirii sintetice.
Două filme pentru copii, dar în același timp pentru adulți, spun lucruri profunde despre viață în limbaje complet diferite.
Documentarul „O familie aproape perfectă” (r. Tudor Platon) e pe un subiect (încă) destul de rar în documentarul românesc, deși familia – ca fundal – a fost la loc de cinste de când există documentar independent în limba română.
Un interviu cu regizorul Ali Abbasi, care „e clar că gândește profund despre ce pune pe ecran, dar nu se apucă să facă paradă cu asta – lasă tumbele intelectuale pentru alți saltimbanci și laudele pentru lăudători.“
Date fiind vicisitudinile distribuției alternative de la noi, „Vampiru’ Zombi“, noul film al franc-tireurului Sebastian Mihăilescu, riscă să fie văzut de mai puțini oameni decât a putut să adune pe un generic. Ar fi însă păcat ca, după numai o proiecție în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, turneul lui să ajungă deja la sfârșit.
David Cronenberg revine cu un film despre boală, moarte și conspirație tech. Ne-am fi putut lipsi de cea din urmă, într-atât de răscolitor e acest avânt fără colac de salvare într-o intimitate ca un giulgiu catifelat, care învăluie totul. „The Shrouds“ a rulat în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest.
„Grand Tour” al portughezului Miguel Gomes imaginează un periplu fantasmagoric, muzical, imanent prin toată Asia de Sud-Est, în căutarea cine știe cărei năluci. Filmul rulează săptămâna aceasta în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.
„Candidatul perfect” e un film „politic” cu o distribuție promițătoare, care însă eșuează lamentabil, pentru că nu înțelege politica, nici măcar la un nivel superficial.
„Skincare” și „The Substance”, două filme aflate (teoretic) la poli opuși ai grotescului taie și spânzură prin stabilimentul masculinizat thriller-horror, încercând să ilustreze obsesia acelui cel-mai-grotesc-lucru dintre toate: faima.
Cineastul Ali Abbasi se înhamă, în „The Apprentice”, la o luptă corp la corp cu acest neverosimil producător de imagini care e Donald Trump.
Producătorul Sam Mendes și scenaristul Jon Brown discută despre francizarea de dragul profitului în industria cinematografică și efectele acesteia asupra calității producțiilor, actorilor și echipelor de filmare.
Mai știe cineva ceva de Hollywood? Lăbărțat și gata să o apuce în toate direcțiile, „Joker: Folie à deux” (din 4 octombrie în cinematografe) ne aduce vești nu tocmai bune despre studiourile americane de film.
La 35 de ani de la revoluție, de ce insistă establishmentul artistic din România să facă filme despre comunism? De ce le face așa cum le face? Și, mai ales, de ce se supără când publicul le numește ca atare?
„TWST – Things We Said Today ” marchează mult așteptata revenire a celui mai important cineast român în activitate, Andrei Ujică. Un proces îndelungat de gestație s-a aflat la baza acestui documentar de montaj ce pare să fi fost ajuns din urmă, și poate chiar depășit, de modele și reflexele unui subgen căruia Ujică însuși i-a servit, prin titlurile precedente, drept botezător.
Cineastul Bogdan Mureșanu debutează în lungmetraj cu „Anul Nou care n-a fost”, o încercare de facelift adresată imaginilor Revoluției Române, evenimentul cu majusculă din istoria noastră.
„Vis. Viață”, în regia Ruxandrei Gubernat, e documentarul potrivit la locul potrivit – o privire onestă, aproape academică, asupra unei generații ce abia își începe viața.
Emilia Șercan și Andrei Popoviciu vin din generații diferite ale presei, dar amândoi folosesc jurnalismul de investigație ca să scoată la lumină abuzuri și nedreptăți. I-am invitat la un dialog deschis despre munca lor: cum s-a schimbat de la redacțiile anilor ‘90, la prezentul freelance, de unde vin amenințările pentru jurnaliști, cum gestionează tensiunea ca să poată merge mai departe.