Luna asta o avem pe columbiana Ela Minus, pe unul dintre meșterii ambientului, austriacul Fennesz, remasterizarea primului album al peruanilor de surf rock Los Belking’s, o Sharon Van Etten redefinită și o o recuperare lo-fi a Japoniei anilor ’90.
În ultimul deceniu or so, muzica a suferit câteva transformări importante sub imperiul netului. Eticheta de piesă făcută pe calculator s-a transformat din rușine în estetică. Sinceritatea și ironia au început să se întâlnească în interiorul aceluiași vers.
★★★★★☆☆☆☆☆
Pe cel de-al șaselea album al său, „Debí Tirar Más Fotos”, Bad Bunny prepară un cocktail dulce-amărui cu două ingrediente principale, naționalism și nostalgie, care ar fi putut fi retrograd, dacă n-ar fi reflectat realitățile complicate ale insulei și relației toxice dintre aceasta și „unchiul Sam”.
Cinci tablouri sonore înfăptuite de unii dintre cei mai renumiţi şi înzestraţi pianişti ai secolului trecut.
Cronica unui spectacol fascinant despre oglinzi.
Cinci albume noi și bune, de la Tyler, the Creator, o egipteană preocupată de istoria represiunilor din Orient , irlandezul Senan Magee și folkistul Father John Misty, plus o compilație menită să atragă atenția asupra discriminării minorităților sexuale.
Doi compozitori din spațiul estic european se uită la unele dintre cele mai mari tragedii din istoria omenirii.
Muzică electronică din Țara Galilor, o compilație cu muzică din Indonezia, Thailanda și alte țări din Marea Chinei de Sud, din anii ’70 și ’80, și alte recomandări pe care să le descoperi.
★★★★★☆☆☆☆☆
De fapt, trupa asta are fani? Dacă fanii sunt cei care nu (mai) pot asculta decât vrei două, trei cântece de pe „Disintegration”, ci au câteva albume din primii ani ai trupei pe care le apreciază, atunci mă număr și eu printre ei.
Pianistul și țambalistul Cătălin Răducanu propune o călătorie muzicală care „sparge barierele culturale, sociale și etnice”.
Și tu simți că nu mai găsești muzică nouă care să-ți placă? Mihai Tița vine cu cinci albume pe care ți le recomandă. De acum, în fiecare lună.
Patru recomandări de documentare despre muzică de la Dokstation 2024 - un platou eclectic, pe care se regăsesc și clasicii rockului și conspirațiile, și post-punk-ul și soap operele, și krautrock și disco și industrial.
„Eu scriam muzică, dar aveam nevoie de oameni care să înțeleagă”, spune Tigran Hamasyan. O conversație pe repede înainte cu pianistul-prodigy al Armeniei, pe care l-am întâlnit la Festivalul Jazz in the Park din Cluj Napoca.
În cele mai fierbinți zile ale verii în București de anul ăsta, am participat la un atelier de sound art oferit de Semi Silent și găzduit de /SAC, unde m-am conectat cu un grup de oameni creativi și am mâncat sunet pe pâine 5 zile. L-am prins pe Stephane Marin, mentorul atelierului înaintea ultimei zile și am povestit la cafea despre field recording, auz nediscriminatoriu, somn sonor și despre phonosynthesis (fonosinteză).
Citește un interviu cu pianistul Daniel Petrică Ciobanu despre #SHARPclassics, o serie de concerte la București în spații neconvenționale în care muzica clasică nu-și găsește, de regulă, locul.
În ultimii ani, festivalurile mari de muzică par dispuse să facă și să spună orice ca să le treci pragul, însă totul s-a transformat într-un mall imens în aer liber, unde, chiar dacă artiștii tăi preferați nu o să mai vină, fii sigur că brandurile vor fi acolo, nelipsit, să facă bani și activări.
Un documentar despre compozitorii Iancu Dumitrescu și Ana-Maria Avram, reprezentanți ai avangardei muzicale autohtone, ridică întrebarea: „Trebuie să renunțe creatorul la propriile idealuri pentru a vorbi prin arta sa unei mase mari de oameni?”.
Am mers într-o zi de primăvară călduroasă să văd cum reușește Andrei Dinescu să-i aducă mai aproape pe tineri de libertate, să-i cunosc și să îi ascult. Shamanelism este un proiect care își propune să contribuie la identitatea culturală a romilor aflați în detenție.
Iulie 1998. Într-un Cielo roșu, aflat în drum spre București, cu un album Brian Eno care se auzea la casetofonul mașinii, am simțit că tata mă înțelege pentru prima oară cu adevărat.
Un interviu cu Thorsten Gubatz, un „meloman, clarinetist și compozitor” care cu ajutorul canalului său de YouTube face ca muzica clasică românească contemporană să fie ascultată.
Patru lansări românești care se înscriu, lejer, în filosofia everything is a remix: cântece din folclor reintepretate prea banal, rock alternativ care sună ca în anii 2000, găleți cu rime lejere, de vară, și un tânăr speranță din Moldova.
Ce suflet să ai, când un artist pe care se presupune că-l respecți, dacă nu chiar idolatrizezi, aduce bucuros un român pe scenă, să cânte alături de el, iar tu să începi să fluieri?
Trei albume și un EP care merită atenție, ale unor muzicieni tineri și foarte diferiți: R&B, boom bap și niscaiva trap, popcorn pop și manelopop. Toate, însă, au ceva în comun: un paradoxal sentiment de nostalgie.
În primăvara lui 2020, în plină pandemie și în pragul unei despărțiri dureroase, un album de muzică apărut cu peste 50 de ani în urmă mi-a deschis ochii și m-a învățat să privesc din nou.
Emilia Șercan și Andrei Popoviciu vin din generații diferite ale presei, dar amândoi folosesc jurnalismul de investigație ca să scoată la lumină abuzuri și nedreptăți. I-am invitat la un dialog deschis despre munca lor: cum s-a schimbat de la redacțiile anilor ‘90, la prezentul freelance, de unde vin amenințările pentru jurnaliști, cum gestionează tensiunea ca să poată merge mai departe.
