Vreau foarte mult să te conving să citești Zece decembrie, prima și deocamdată singura carte a lui George Saunders tradusă în română. Pot să fac name dropping și să-ți spun că Jonathan Franzen a zis că „Saunders face ca aproape-imposibilul să pară facil. Suntem norocoși că există.”, pot să fac apel la argumentul autorității și să-ți spun că e considerat de critica literară unul dintre cei mai puternici și mai inventivi scriitori ai Americii contemporane, pot să citez titlul cronicii din New York Times la Zece decembrie - „George Saunders a scris cea mai bună carte pe care o s-o citești anul ăsta”, pot să fac apel la valorile noastre pop comune și să zic că prozele lui scurte sunt ca episoadele din Black Mirror, că pun în pagină tragicul și ridicolul ființei umane with a little touch of distopie, pot să enumăr panoplia de premii și nominalizări și topuri (asta chiar n-am să fac), pot să-ți spun ce bună e traducerea lui Radu Șorop și ce minuni fac fetele de la Black Button, cea mai proaspătă editură independentă de la noi, pot să te înduioșez cu argumentul umanismului și, de fapt, chiar ar trebui să fac asta, pentru că Saunders, maestru total al prozei scurte, pare că știe cel mai bine cât de distruși suntem noi, oamenii, și ne înțelege și ne iubește chiar și-așa (cică și budismul l-ar fi ajutat puțin), pot să-ți zic de „Însemnări despre Fetele Semplica”, cea mai fascinantă (și horror-amuzantă) istorie despre contradicțiile clasei de mijloc, sau despre organizația „Râdem, glumim și de droguri ne ferim” sau despre experimentul cumplit cu sentimentele umane din „Cap-de-păianjen” sau despre cum s-au întâlnit pe-un lac înghețat un puști explorator și un bătrân care se pregătea să moară, pot să-ți spun că de mult n-am mai văzut asemenea invenție lexicală și stilistică la un autor, dar, în loc să fac toate astea, o să te rog să citești una dintre prozele din volum, un exemplu magistral pentru cum poți pune o viață întreagă de om în doar câteva cuvinte.

Beţe

În fiecare an, în noaptea de Ziua Recunoștinței, ne adunam în spatele lui tati în timp ce el târa costumul de Moș Crăciun până în stradă și împodobea cu el un fel de crucifix pe care îl construise în curte dintr-un stâlp de metal. În săptămâna de Super Bowl, stâlpul era îmbrăcat cu un tricou de fotbal și casca lui Rod, iar Rod trebuia să-i ceară voie lui tati dacă voia să dea jos casca. Pe 4 iulie, stâlpul era Unchiul Sam, de Ziua Veteranilor, un soldat, de Halloween, o fantomă. Stâlpul era singura concesie a lui tati pentru voioșie. Ni se permitea să luăm câte un singur creion colorat o dată din cutia de Crayola. Într-o seară de Ajun, a urlat la Kimmie pentru că irosise o felie de măr. Se aținea la noi în timp ce turnam ketchup, spunând: e suficient, e suficient, e suficient. Petrecerile de aniversare constau în brioșe, fără înghețată. Prima oară când am venit acasă cu o fată, ea mi-a spus: care-i treaba cu taică‑tău și stâlpul ăla?, iar eu am stat acolo, clipind.

Am plecat de acasă, ne-am căsătorit, am avut la rândul nostru copii, am descoperit semințele meschinăriei înflorind și în noi. Tata a început să îmbrace stâlpul în virtutea unei logici mai complexe și mai puțin evidente. L‑a împodobit cu un fel de blană de Ziua Cârtiței și a târât afară un reflector pentru a face umbră. Când un cutremur a lovit Chile, a culcat stâlpul pe o parte și a desenat cu spray-ul o fisură în pământ. Mama a murit, iar el a îmbrăcat stâlpul ca Moartea și a atârnat de brațul crucii fotografii ale mamei de când era bebeluș. Ne opream lângă stâlp și găseam talismane stranii din tinerețea lui aranjate în jurul bazei: medalii din armată, bilete la teatru, hanorace vechi, cutii de farduri ale mamei. Într-o toamnă, a vopsit stâlpul în galben strălucitor. În acea iarnă, l-a acoperit cu fâșii de bumbac să nu-i fie frig și i-a făcut rost de progenituri bătând cu ciocanul șase bețe în formă de cruce prin curte. A petrecut bucăți de sfoară între stâlp și bețe, iar de sfori a lipit scrisori de scuze, asumări ale greșelilor, rugăminți pentru înțelegere, toate scrise repezit de mână pe cartonașe. A scris cu vopsea pe o pancartă IUBEŞTE și a agățat‑o de stâlp, iar pe alta a scris IARTĂ?, și apoi a murit în hol cu radioul pornit, iar noi am vândut casa unui cuplu tânăr, care a scos stâlpul din pământ și l-a lăsat pe marginea drumului în ziua când se ia gunoiul.

Fotografie de Claudiu Popescu