Un scriitor lucrează la un scenariu după viața lui Herman Melville, autorul romanului Moby Dick. Scenariul se transformă într-o obsesie – un labirint în care scriitorul e pe cale să se piardă. În plus, nimeni nu pare interesat de un film după scenariul său. Și atunci îi vine ideea de a-l propune regizorului Michael Cimino, autorul controversatelor capodopere Vânătorul de cerbi (1978) și Heaven’s Gate (1980). Urmează o serie absurdă de evenimente: conversația telefonică cu Cimino, întâlnire cu Cimino la New York, întoarcerea la Paris, o întâlnire (filtrată prin alcool) într-un restaurant parizian cu Isabelle Huppert (actrița din Heaven’s Gate) și cu cineva care se prezintă drept zeița Diana, aventuri mai mult sau mai puțin interlope ș.a.m.d. Totul extrem de pasionant și de provocator intelectual: pe scurt, nu m-am putut dezlipi de carte.

În compoziția romanului intră următoarele:

1. Un cadru autoficțional: romanul e scris la persoana I din perspectiva unui narator care-și asumă identitatea (biografia și bibliografia) lui Yannick Haenel și care interacționează cu tot felul de personaje reale (Cimino, Huppert) – deși aceste interacțiuni sunt, desigur, fictive.
2. Un caracter intertextual-omagial: ca în jazz, unde variațiunile pe teme date fac muzica, Apără-ți coroana trăiește din vampirizarea mai multor surse și improvizația pe marginea lor. În primul rând este Kafka din America sau Procesul, prezent atât în spirit, prin senzația de absurd și de enigmatic (întreținută de Haenel prin cantitățile gigantice de alcool pe care le consumă personajul său), cât și prin scene sau personaje împrumutate de-a dreptul. În al doilea rând… sunt mai mulți. Apără-ți coroana e genul de carte care te face să (re)citești vreo zece volume și să (re)vezi vreo zece filme (sigur, pun cifrele astea atât de rotunde la plezneală). Dintre aceste referințe auxiliare fac parte scriitorii Herman Melville și Joseph Conrad sau regizorii Michael Cimino, Francis Ford Coppola (Apocalypse Now, 1979), Werner Herzog (Fitzcarraldo, 1982) ș.a. Nu trebuie înțeles de aici că romanul nu poate fi citit fără ele. Dimpotrivă: Haenel nu pretinde cunoștințe preliminare cititorilor săi, dedicând un spațiu amplu introducerii și discutării acestor referințe – și o face nu prin eseuri lipite de roman, ci într-un stil perfect integrat în acțiune (de pildă: în apartamentul naratorului intră, ca în Procesul, doi ciudați; iar tipul, în loc să-i dea afară, se afundă în revizionarea și comentarea unei scene din Apocalypse Now, cea cu stripteuzele Playboy: asta creează un efect à la David Lynch, în care cititorul este în același timp fascinat și sufocat prin sentimentul aiuritor de contratimp care i se injectează pervers).

Ce unește toate aceste referințe? E vorba de artefacte artistice „monstruoase”, cvasi-mistice, compuse printr-o luptă agonală a autorilor cu materia (literară sau cinematografică), în mare parte nerecunoscute la vremea lor în calitate de capodopere: începând cu romanele Moby Dick și Pierre ale lui Melville și sfârșind cu Apocalypse Now, Heaven’s Gate ori Fitzcarraldo.

Să luăm filmele lui Cimino, Vânătorul de cerbi și Heaven’s Gate. Primul, un film despre Vietnam (atacat, nota bene, dinspre stânga ca „fascist”), îl transformase pe autor într-o vedetă a Hollywoodului. Al doilea, un western revizionist despre genocidul emigranților est-europeni în Statele Unite sfârșitului de secol al XIX-lea (aceștia au fost masacrați de proprietarii de vite cu ajutorul armatei americane), avea să-l transforme pe Cimino într-un paria. De ce? Pentru că filmul a fost un fiasco comercial, ducând studiourile care l-au produs pe marginea falimentului. La asta au contribuit o serie nefericită de evenimente: bugetul oricum uriaș fusese depășit, pe piață a fost aruncată o versiune neterminată de aproape patru ore (retrasă și relansată în versiuni din ce în ce mai ciuntite), criticii de film din SUA s-au arătat obtuzi in corpore etc. Iar faptul că filmul era greu de digerat ideologic într-o Americă aflată în preziua alegerii lui Ronald Reagan a contribuit și el la catastrofă. Cimino nu avea să-și mai revină niciodată. A mai făcut patru filme, dar niciunul nu a atins nivelul la care urcase Vânătorul de cerbi. Totuși, Heaven’s Gate avea să dobândească cu timpul statutul de film-cult și reconsiderarea din partea criticii. De fapt, critica din Europa (Franța și Marea Britanie) i-a văzut încă de la început marile calități (eseul criticului englez Robin Wood, inclus în volumul Hollywood from Vietnam to Reagan… and Beyond, rămâne de referință). Ca un omagiu adus criticii de film franceze, Cimino și-a publicat romanul Big Jane, deși scris în engleza americană, doar în traducere franceză (apoi și în italiană).

(Povestea relației de dragoste dintre Franța și literatura/cinemaul american este veche, începând cu influența lui Edgar Allan Poe asupra lui Baudelaire și Mallarmé și continuând cu pasiunea criticilor de la Cahiers du Cinéma pentru regizori de cinema socotiți în SUA simpli artizani „de consum”. Poate fi adăugat aici filmul – el însuși contestat – făcut de Leos Carax după romanul Pierre sau Ambiguitățile al lui Melville, considerat ilizibil în America vreme de mai bine de un secol. Și, desigur, nu trebuie uitat Hollywood Ending (2002) al lui Woody Allen, în care un regizor orb reușește cu chiu cu vai să ducă la capăt un film care se dovedește un eșec în SUA, dar un succes în Franța: criticii francezi au văzut aici un omagiu, deși Woody Allen – el însuși răsfățat în Europa și la Cannes – mai curând își bate joc de ei).

Toate aceste lucruri, tot acest păienjeniș intertextual pe care l-am acoperit doar foarte parțial  sunt perfect integrate – narativ și intelectual – în cartea lui Haenel. De altfel, Cimino este o figură extraordinară de roman. Inclusiv prin componenta de gen a personalității: printr-o serie de operații estetice a sfârșit prin a dobândi aspectul fizic al unei femei. Deși nu și-a făcut coming out prin niciuna dintre literele LGBTQ, păstrând misterul asupra identității sale sexuale, nu-i mai puțina adevărat că scenariul la Thunderbolt and Lightfoot, scris pentru Clint Eastwood, conține destule hint-uri gay, pentru a nu mai vorbi de Vânătorul de cerbi (eseul deja citat al lui Robin Wood oferă o analiză exemplară a acestui aspect).

Apără-ți coroana (Premiul Médicis 2017) nu este prima carte de Yannick Haenel care apare în română: controversatul roman Jan Karski fusese tradus de Ion Doru Brana la Editura Nemira în 2010. Mi-a plăcut atât de mult încât îi voi căuta toate cărțile. Între timp, îmi propun să-i revizitez pe Herman Melville și Michael Cimino.

Yannick Haenel, Apără-ți coroana, traducere de Laurențiu Malomfălean, Editura Polirom, 2018, 304 p.