Finalul de an părea să cimenteze o judecată globală severă asupra cinemaului autohton aflat, cu prea puține excepții, într-o derivă totală. Warboy, un proiect aproape confidențial al lui Marian Crișan, nu are cum să influențeze prea mult această părere – dar măcar ne poate face să ridicăm din sprâncene.
Mai grav decât impasul cinemaului românesc – multe gesturi de autor ezitante, încă și mai multe eforturi perfect uitabile – este dezinteresul general al publicului pentru acest cinema. De la Cristi Puiu la Radu Jude, chiar și filmele „jucătorilor principali” sunt condamnate să dispară din puținele săli după numai câteva proiecții, la capătul a două săptămâni firave. Ce să mai spunem de un titlu precum Warboy, deja inexistent la nivel de festivaluri internaționale, apărut pe teren de nicăieri, sub semnătura unui regizor afalt de câțiva ani buni în pierdere de turație? Să spunem, pentru moment, doar atât: un bilet în plus la Warboy e un vot de încredere acordat unui cinema ușor învechit, dar totuși emoționant în lipsa lui de oportunism, în refuzul posturilor istețe. Propunând această capsulă a timpului care nu trimite înspre niciun trend actual – rodul, s-ar zice, unui impuls aproape irațional –, Marian Crișan regăsește ceva din flerul care l-a consacrat prin Morgen, cu siguranță unul dintre filmele românești cele mai pline de tâlc ale ultimelor decenii. Și se prea poate ca acest fler să se numească, în fond, inocență.
Warboy nu e chiar o revenire. Dramaturgia sa e suficient de simplă încât filmul să pară cel mult o schiță premergătoare. Fragilitatea sa – un mugure de plot – se dovedește de-a dreptul frapantă tocmai atunci când filmul încearcă să propună un strat superior de complexitate. De unde senzația că începutul, în care îl vedem pe protagonistul băiat hălăduind între o exploatare forestieră, un sătean tiranic și un post de observație nazist, e acolo din obligație.
Filmul găsește o nouă viteză odată cu apariția unui pilot american căzut cu avionul în pustietatea Apusenilor. Scenele acestuia – remarcabilul Reginald Ammons, actor amator care trăiește în România – sunt una dintre cele mai solide mostre de cinema românesc ale anului. Nu datorită măiestriei lor (Crișan filmează aproape economic, fără mare învestire afectivă), nici datorită complexității tehnice (înlocuite aici de o estetică pedestră). Ci dimpotrivă – pentru că demonstrează cum uneori, în cinema, sunt de ajuns un personaj-două și o idee mare și lată care să le aducă împreună. În film, această idee poate fi rezumată astfel: până la globalizare, istoria omenirii a fost nimic mai mult decât un lung moment de comunicare frustrată, aproape orice tentativă de a ajunge la celălalt dovedindu-se pură deșertăciune. Nimic transcendental aici: doar prozaismul constatării că, în viață, e mai bine să știi o boabă de engleză, căci asta – și nimic altceva – s-ar putea să te scape dintr-o mare primejdie.
Warboy vorbește despre o asemenea clipă de neînțelegere, pe când „străinătatea” încă era ceva opac și din start amenințător. Lucrând cu o formă de realism, Crișan știe că nicio minune – nici măcar cinemaul – nu îi poate salva pe american și pe românaș (Daniel Bâliș) din a arăta ca doi tonți unul față de celălalt. Cu toată vena sa minoră, aproape modestă, filmul are dreptate să găsească în această situație minimalistă o bogăție inepuizabilă. Cele mai bune momente fac din Warboy un fel de comedie de limbaj în care punțile șubrede dintre cetățeni străini devin deopotrivă metaforă despre umanitate și problemă concretă de rezolvat. Îmi place cum, până la final, cei doi protagoniști vor fi parcurs o bucată sănătoasă de drum împreună, fără a avea habar unul de celălalt, îndrugând verzi și uscate într-un dialog monologat care trimite la război și, în general, la lume. Buimăceala ambientală – faptul că nimeni nu înțelege nimic din ce se întâmplă – e marele pariu al filmului, preschimbat într-un fel de halucinație de tip „Turnul Babel” în care naționalitatea devine cu atât mai înșelătoare cu cât e singurul dat ferm, imuabil al contextului.
Căci a doua idee a lui Crișan ține, pe scurt, de ceea ce am putea numi umanismul viziunii regizorale. Cineastul e unul dintre puținii – alături, în principal, de Radu Jude – care au făcut din filmele lor un fel de spațiu informal consacrat deposedaților. În Morgen, despre un bărbat din Salonta care ajuta un migrant să treacă ilegal granița spre Vest, cinemaul reprezenta un refugiu; aici, cinemaul e unica limbă comună posibilă. Prezența acestui american nu face decât să adâncească participarea filmului la o istorie – westernul – din care această prozaică nepotrivire lingvistică nu a lipsit niciodată. De la Broken Arrow (1950) al lui Delmer Daves, un western luminat în ce privește populațiile indiene, la imensul The Searchers (1956, John Ford), preocupat de la un capăt la altul de chestiunea diferenței (lingvistice, dar și rasiale), se poate trasa un fir roșu în jurul acestui cinema american popular născut din privirea celuilalt.
În dragostea sa monomaniacă pentru cal – această făptură imanentă –, băiatul devine arhetipul eroului de western. Lumea sa ajunge să se învârtă în jurul animalului, dintr-o pasiune care prilejuiește câteva momente de-a dreptul înduioșătoare. Nu totul e la înălțime în film – mai ales povața morală, principalul cal de bătaie al westernului clasic, lasă aici un gust amar de simplism. Dar surpriza de a descoperi un film făcut aproape pe nimic – peisaje și dialoguri succinte, țâșnite doar din necesitatea de a nu uita reflexele de bază ale meseriei – pare capabilă să compenseze pentru astfel de neajunsuri punctuale. Marian Crișan, un excelent regionalist, avansează un tip de privire opusă oricărui fel de cinism, de care cinefilia locală are mare nevoie.
Warboy rulează în cinematografe din 17 noiembrie.
