Nu este prima carte despre Facebook cu autori români. Eu mai știu cel puțin două. Prima, Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social, publicată de Alexandru-Brăduţ Ulmanu în 2011 la Humanitas, era excelentă – o mostră de jurnalism profesionist care discuta subiectul teoretic și practic, global și local. A doua, Facebook, fabrica de narcisism, fusese publicată de Teodor Baconsky în 2015 tot la Humanitas și era bogată în panseuri de calibrul „virtualitatea te scoate din jocul fiinţei” și în îndemnuri privind „revenirea la Dumnezeu”.

Viața pe Facebook. Dau like, deci exist este un volum colectiv compus din 25 de texte – număr în care intră și postfața coordonatoarei Cristina Hermeziu, și o prefață de Daniel Condurache, profesor de jurnalism la Iași. Îmi plac volumele colective pe teme de actualitate. Aș vrea ca editurile din România să publice mai multe. Cam ăsta-i principalul motiv pentru care am și citit cartea. În rest, pierd oricum prea mult timp pe Facebook, ca mai toată lumea, ca să-mi doresc să mai și citesc despre asta. Dar, pe de altă parte, e bine oricum să-ți cunoști dușmanul – iar Facebook, după cum o spun destui autori din acest volum, este un dușman cam în aceeași măsură în care este și un prieten.

Viața pe Facebook. Dau like, deci exist

Cristina Hermeziu (coordonator), ilustrații de Tudor Banuș şi Dan Perjovschi

Polirom

2020

O găsiți aici

Cartea e împărțită în două secțiuni: una de povești personale (15 texte) și alta de eseuri mai mult sau mai puțin teoretice (8 texte). Câteva dintre acestea din urmă ar putea fi publicate în reviste academice – au bibliografie la zi, note și discută problemele la un nivel în general sofisticat. Găsim aici, între altele, o istorie a Facebook-ului (Cristian Florea); o cercetare antropologică privind relațiile dintre „ecși” – foști parteneri – pe Facebook (Ioana Pelehatăi); o investigație în psihologia dependenței provocate de Facebook (Mihai Copăceanu). Etc. În ce privește „poveștile personale”, câteva sunt chiar povești (nu în sensul că ar fi ficționale, ci în sensul că produc empatie; preferatele mele fiind cele scrise de Veronica D. Niculescu, Ana Barton și Lavinia Bălulescu), iar altele doar personale, adică foarte narcisiste (aici autorii câștigă detașat în raport cu autoarele). Dar în mare citim cam aceeași poveste, spusă mai bine sau mai plictisitor. Nimic surprinzător: toți autorii din volum sunt scriitori și jurnaliști. Acesta e și principalul punct slab. De ce nu găsim în sumar și țărani, tractoriști și alți oameni ai muncii? Ar fi fost interesantă oricum mai multă diversitate. Altfel, cam toate poveștile bifează trei stații narative: teză („cum am ajuns pe Facebook”) – antiteză („de ce naiba am ajuns pe Facebook, pierd atât de mult timp acolo”) – sinteză („Facebook e un rău necesar în profesie, o să încerc să-l țin sub control și totul va fi bine”).

În fine, iată și altă clasificare a textelor.

• Cel mai amuzant text: Ana Barton (povestește, evident, cum a ajuns pe Fb, dar o face într-un mare stil umoristic).
• Cel mai surprinzător text: Norman Manea (deși știu că are cont de Facebook, nu mă așteptam să-l întâlnesc într-un astfel de volum; presupun că nici autorul însuși nu se aștepta).
• Cel mai praf text: Andrei Crăciun (începe prin a scrie o ucronie despre Nicolae Ceaușescu al III-lea și după aia dă vina pe Facebook că nu poate să o termine: uite că Facebook face totuși și lucruri bune).
• Cel mai melancolic text: Veronica D. Niculescu (o descriere f empatică a felului în care Facebook dizolvă timpul și atenția). 
• Cel mai simpatic text: Lavinia Bălulescu (e și el trist, pentru că vorbește și despre moarte, dar conține totuși cea mai simpatică frază: „Primul like l‑am dat unui arici care dormea pe spate, dezvăluind o burtică simpatică”).
• Cel mai scurt text: Răzvan Petrescu. 
• Cel mai pompos text: Lucian Mândruță (zici că e scris de Cristofor Columb, nemulțumit că n-a fost întâmpinat cu destule temenele de băștinași: frază culeasă la întâmplare: „În zece ani, wall‑ul meu a fost mai mereu un loc al încercărilor de contact, cam ca radiotelescopul de la Arecibo, care din când în când mai transmite în spaţiul interstelar câte un mesaj al umanităţii”. În atenția domnilor de la NASA: data viitoare când mai trimiteți misiuni cu mesaje către galaxie trimiteți-l și pe Mândruță, că sigur că o se întoarcă cu niște like-uri extraterestre).
• Cel mai filozofic text: Cornel‑Florin Moraru (începe de la prima pagină cu un citat din Aristotel și o ține așa până la sfârșit). Ex-aequo cu Doru Căstăian, care pare f convins că nu putem înțelege mare lucru din Facebook dacă nu ne întoarcem în Antichitatea iudaico-greco-latină, acolo unde se află rădăcinile modernității. Dacă mă gândesc bine, Mark Zuckerberg are o soră de formație clasicistă (i-am și citit o carte, Not All Dead White Men: Classics and Misogyny in the Digital Age), deci de ce nu.  

După cum se vede, am găsit în volum texte care mi-au plăcut, texte care mi-au plăcut foarte mult, texte care m-au enervat, texte care m-au îngrijorat, texte care m-au întristat, texte care m-au făcut să râd. Deși n-am început cartea cu așteptări prea mari, până la urmă am găsit acolo un meniu complet. Ca pe Faceboook.

Fotografie de freestocks.org, via Pexels