Let’s Eat Grandma, I’m All Ears, 2018

Să mâncăm mamaie: cum poți lua în serios o trupă cu nume de memă :)? Rosa Walton și Jenny Hollingworth, la numai 19 ani, se asigură că le iei în serios chiar din deschiderea celui de-al doilea album al lor, I’m All Ears: Whitewater comprimă synth-uri de blockbuster și-un violoncel sumbru în intervalul a numai două minute – e-un „cârlig” electro/weird/millenial pop în care atârnă, suculente, trei impecabil produse piese despre spaimele și pasiunile adolescenților acestei perioade (Hot Pink, It’s not just me și Falling into me). Ce să vezi, sunt aceleași spaime și pasiuni dintotdeauna, surprinse însă de smartphones și de social media.

I’m All Ears stă în intersecția dintre art-popul gotic de tip Cocorosie  – vocile copilăros-pițigăiate vor scoate destulă lume din sărite - și mainstream-ul șlefuit al lui Lorde. Ca orice copile ale acestor vremuri, Walton și Hollingworth nu (re)cunosc granițele dintre stiluri: fundația e optzecistă, desigur, în ton cu epoca, însă beat-urile din Hot Pink se-ngrămădesc brutal, It’s not just me cochetează cu glitch-uri techno, iar unele armonii vocale din Falling into me împrumută din instrumentele rapului, după care sosește și (aproape inevitabilul) solo de saxofon. 

Sensibilitatea insolită („I pave the backstreet with the mist of my brain”) și referenul eliptic („You/Me/This/”) stau în mod firesc laolaltă peste un astfel de negativ, dar nici cu sinceritatea adolescentină nu mi-e deloc rușine: „Because the point is that I see it's not just me/The point is that you feel my company/I don't wanna say goodbye/Guess I'll see you when the screen is vibrating” – o povestioară de dragoste pe ecranul telefonului, adică. 

Maturitatea împachetată în zbânțuială pop n-ar trebui să ne (mai) surprindă, dar Let’s Eat Grandma merg și mai departe de-atât, încercându-și mâna cu o baladă soft rock (Snakes&Ladders), cu interludii nouăzeciste (Missed Call, The cat’s pyjamas) sau cu o baladă redusă la minimum – voce şi pian – de o dureroasă eficienţă (Ava). 
Dincolo de faptul că o astfel de diversitate te surprinde plăcut, efectul poate totuşi să fie unul de supraîncărcare: judicios împărţit în trei părţi clar delimitate, albumul îşi pierde din energie pe măsură ce avansează, iar bucăţile meritorii sau remarcabile riscă să se estompeze.

Aşa se întâmplă, de pildă, cu amintita Ava, înghesuită între două bucăţi de peste 9, respectiv 11 minute. Iar prima dintre cele două bucăţi, Cool&Collected, târâie pentru mult prea multă vreme un riff neglijent până când se hotărăşte să îndesească pasul: când asta se întâmplă, în cele din urmă, iarăşi tresari de plăcere, însă e olecuţă prea târziu pentru ca piesa să se fi coagulat. E păcat mai ales pentru că se pierd astfel versuri a căror fragilitate e rară şi de admirat: „That's sometimes why I feel the need to echo every word you say/'Cause I'm impressed with you/ I don't have that effect on you” (Cool&Collected) sau „All your leaves will change with season/Count to eight to hear the gleaming/But be prepared, 'cause when you see it/Everything will start competing” (din minunata I will be waiting).

Sigur, cine caută noduri în papură tot va găsi unul-două până la urmă: cu toate scăpările, exagerările şi nesiguranţele sale, I’m All Ears e un album care curge extrem de plăcut, numai bun pentru a rătăci fără ţintă într-o vară încinsă. Mai e şi un album care nu se fereşte, de fapt, de scăpări, de exagerări şi de nesiguranţe. Ele culminează în Donnie Darko – piesa de final creşte domol dintr-un riff cristalin şi o clapă psihedelicoasă, foarte aproape de pulsiunile electro ale anilor ’90 (un pic mai deasă să fi fost şi s-ar fi apropiat de rave, chiar): progresia e firească şi îmbătătoare, în acelaşi timp abandon şi speranţă. 

La ediţia din acest an a festivalului barcelonez Primavera, deşi niţeluş ezitante, Rosa Walton și Jenny Hollingworth au „vândut” cântecul acesta exact aşa cum trebuie: jucându-se, cu o tură scurtă prin primele rânduri, dându-se de-a dura pe scenă şi privind surâzător în zare. I’m All Ears surprinde, intrigă şi promite: de-abia aştept să aud ce le mai trece prin minte.