Date fiind vicisitudinile distribuției alternative de la noi, Vampiru’ Zombi, noul film al franc-tireurului Sebastian Mihăilescu, riscă să fie văzut de mai puțini oameni decât a putut să adune pe un generic. Ar fi însă păcat ca, după numai o proiecție în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, turneul lui să ajungă deja la sfârșit.

Vampiru’ Zombi e o catastrofă evitată la milimetru. E, în același timp, și cel mai bun film de până acum al lui Mihăilescu. Lucrurile sunt contradictorii doar în aparență. Făcând din bruierea pistelor un adevărat modus operandi, Mihăilescu reprezintă un caz aproape unic, într-o industrie încă timorată cu alternativele la mainstream, de cineast greu situabil. În trecut, am avut impresia că omul se juca de-a artistul neînțeles: primul său lungmetraj, documentarul Pentru mine tu ești Ceaușescu, îmi apare tot mai mult, cu reculul timpului, ca insuportabil de gonflat, o șmecherie formalistă care disimulează un mare vid de idei. Odată cu Mammalia, însă, acesta pare că a sfârșit prin a se identifica cu postura respectivă: a abandonat dandismul – sau l-a îngroșat până ce i-a alienat și pe susținătorii timpurii – și a pornit pe un drum complicat, numai de el știut (sau nici măcar atât). Mammalia era un terci de încercări fără cine știe ce suită în viziune, dar avea meritul că nu-și flata spectatorul. Dimpotrivă, îl frustra cu chestii văzute rar pe malurile Dâmboviței, afirmându-se ca gest suveran al unui autor complet imun la vrăjeala sesiunilor de pitching și la zgomotul experților în standardizare pe bandă.

Am pus verdictul pe hold la capătul acelei vizionări: era un film prea fragil, tributar unui punct de vedere nedecantat, care își acordase un răgaz de joacă. Două căi se deschideau pentru Mihăilescu în acel punct: revenirea către forme ceva mai legitimate pe plaiurile noastre (un scurtmetraj timpuriu, Apartament interbelic, zonă superbă, ultracentrală, din 2016, era un copil pursânge al Noului Cinema Românesc, desfășurat prin camere de apartament) sau perseverența de a continua pe calea desfundată între timp. Vampiru’ Zombi ne permite să risipim dubiile: filmat cu bricheta, încropit cu bugetul pentru pișcoturi de la party-ul de lansare al unui film „normal”, coagulat in extremis grație, ai zice, nebuniei regizorale ca și – în egală măsură – bunăvoinței divine, obiectul de față plutește glorios între underground, prăjeală și rateu colosal. Dar acolo unde filmul precedent ne testa indulgența din oficiu, dat fiind aerul rarissim de film românesc experimental, acesta răsună mai adânc decât simpla gesticulație. Mihăilescu o fi el confuz și neconcludent, important e că practica sa haotică lansează mai multe ipoteze pe cadru decât a multor congeneri de prin jur luați la un loc.

Sigur, una e să lanseze și alta e să finalizeze. E nevoie să intrăm în a doua jumătate a filmului pentru a simți cum lucrurile prind să se rotunjească. Vampiru’ Zombi e și documentar, și film de serie Z, și making of al unei producții serioase care nu va vedea niciodată lumina zilei. Mihăilescu deschide multiple fronturi în carnetul său de note audiovizuale; pe unele le lasă baltă complet, pe altele le bricolează cât poate, iar de câteva pare că se ocupă providența în numele lui. Filmul e, oricum ai da-o, nemaipomenit de liber. Fiecare secvență anunță un gând, un pariu de pierdut. Găsește un subiect, pe Mircea Bujoreanu alias Marchizu’ – un fost rocker ajuns geek în situație de semi-precaritate –, apoi ne vâră în locuința sa îmbâcsită alături de două tinere (Cătălina Romaneț și Roberta Antonie) care vor să facă un film despre un vampir. Omul e un personaj: vorbește pedant, iar între el și fete raportul care se instaurează ajunge să fie, dacă nu cvasi-patern, atunci cu siguranță învăluit de blândețe. Îl vedem chinuindu-se să cânte la chitara electrică (a picat voltajul), arătându-ne poze cu el în diverse costumații fistichii – are o față între pirat-din-Caraibe și Iisus-de-pe-cruce –, făcând pe vampirul. O conversație frustrată prinde să se lege între Cătălina și Marchizu’ în jurul unei traume comune legate de abandonul tatălui. Filmul prinde apoi să se dizolve într-o pulbere de lumină, în urma imaginilor contrastate cu Marchizu’ și Cătălina în rolul unor figuri comice de midnight movie.

Cu o durată de nici 70 de minute, Vampiru’ Zombi e perfect aleatoriu și fatalmente confidențial. Încă nu mi-e clar dacă Mihăilescu știe să construiască o narațiune coerentă, și doar o dinamitează din masochism și plictiseală, ori dacă chiar îi e peste puteri. Mi-e clar, însă, că în lumea de azi nici nu contează. Amestecând formatele, rezoluțiile și tonalitățile (montajul abil e semnat de Marc Solomon și Cătălin Cristuțiu), filmul dezvoltă un șarm care e mai mult decât suma părților sale luate separat. Ar fi putut să le aprofundeze rând pe rând, cu metodă – dar nu i-ar fi reușit această trecere în viteză printr-o situație simplă, a cărei energie încearcă să o transcrie cât mai fidel, în cadre-crâmpei, în imagini-ciob care se sforțează să livreze o privire peticită de ansamblu.

Cineastul are ochi pentru o anumită frumusețe plastică născută din remix-ul surselor vechi și jetabile, precum și o reală apetență pentru tot ce pendulează între ficțiune și documentar, pe linia aceea contestată numită meta-. Oferindu-ne întâlnirea cu un om, bucătăria de creație a unui film și un teaser de ficțiune (aici ar mai fi trebuit, poate, insistat), filmul se asigură că dozează plăcerile: îi e destinat fiecăruia, în același timp în care, de bună seamă, îi e destinat doar lui Mihăilescu, dirijorul acestui capriciu suprem. Cinemaul românesc e în continuare prins în mirajul mașinăriilor impozante. Mihăilescu, cel mai interesant nume apărut aici în ultimii ani, face film din gunoaie, investind pasiune în referințe jubilatorii, aproape infantile, pe care nimeni din zonă nu le mai are. Vampiru’ Zombi nu se fixează într-o imagine: e bougé permanent, o formă volatilă care ascunde un mare chef de a face treabă.