Scena9 împreună cu MUBI vă invită să vă faceți cinema la voi acasă. Nu-i nimic mai simplu: dați un clic aici, pentru un free trial de 30 de zile pe MUBI.com, unde găsiți unele dintre cele mai puternice filme din istoria cinematografiei. În rest, alegeți voi când și ce vedeți (de la titlurile-alea clasice pe care le-ați amânat mereu, până la filmele noi pe care nu le-ați găsit în cinema), pe telefon sau pe proiector, singuri sau în gașcă.
Despre Eduardo de Gregorio se știu foarte puține. Sunt câteva articole scrise și tot mai puține studii despre filmele lui. Cu toate astea, Mubi îi consacră o retrospectivă foarte importantă, care ar trebui să-l readucă în atenția cinefilă, mai ales pentru că a fost scenaristul lui Jacques Rivette și al lui Bernardo Bertolucci și creatorul unor lumi suprarealiste influențate de Jorge Luis Borges și de Lewis Carroll deopotrivă, lumi dominate de personaje feminine foarte imprevizibile și complexe.
Surreal Estate / Sérail pornește de la tema gotică a conacului bântuit (care apare și în Céline et Julie vont en bateau, 1974): Eric Sange (Corin Redgrave) e un scriitor englez în căutare de inspirație pentru un nou roman, iar un conac ponosit împrejmuit de garduri pare să fie locul potrivit. Aici, el intră în contact cu o Ariane, tânără diafană cu ușoare contorsiuni expresioniste (Bulle Ogier), ale cărei reacții par cu totul întârziate sau absurde. Rămas cu gândul la prezența fantomatică a tinerei, Sange se întoarce a doua zi, însă dă de alte două femei: Céleste (Leslie Caron), o menajeră ușor rigidă și Agathe (Marie-France Pisier), o proprietară extrem de volubilă și histrionică. Ambele susțin că Ariane nu există și n-a trăit niciodată în acest conac.
Acest tip de pretext funcționează în logica lui De Gregorio mai puțin ca o poveste haunted house, ci mai degrabă ca o explorare borgesiană a unui spațiu alternativ, al posibilăților multiple: o sumă de oglinzi plasate aparent aleatoriu prin casă comunică între ele și asigură puntea de legătură între lumi. Dintre personaje, menajera reușește să comunice cu casa în mod direct, ba chiar își însușește abilitatea de a se contopi cu pereții. Altfel, cu excepția unor supraimpresiuni și a unor lumini colorate care încep să urmărească personajele, filmul nici nu își propune să șocheze audiențele cu o estetică suprarealistă. De Gregorio construiește o atmosferă kitsch, cu inserții gotice, în care sunetele sunt artificializate, puse cu mâna (niște tunete care prevestesc o furtună, o ploaie torențială), la fel și câteva acorduri de vioară repetitive (fragmente de partitură preluate din Danse Macabre a lui Camille Saint-Saëns).
Toate aceste elemente transformă filmul într-o experiență auto-reflexivă, în care personajele improvizează pe parcurs și devin conștiente de sine: la un moment dat, una dintre fete își imaginează ce ar face un personaj de film acum și încearcă să se muleze pe situație. Desigur, aceste elemente de distanțare brechtiană sunt mult mai evidente în filmele lui Jacques Rivette scrise cu De Gregorio, dar sunt fără îndoială într-un registru comun, de dramă fantasy care niciodată nu se ia foarte în serios.
Poate că speculez, dar cred că Surreal Estate reprezintă o sursă de inspirație pentru The Shining (r. Stanley Kubrick, 1980): ambele prezintă o criză a inspirației și o alienare a scriitorului într-un spațiu imens (conacul francez vs. hotelul Overlook din The Shining). Mai mult decât atât, detaliile cu mașina de scris și foaia pe care protagonistul tot taie și scrie e unul dintre primii indicatori ai nebuniei personajelor și e o marcă atât a lui Eduardo de Gregorio, cât și a lui Stanley Kubrick.
Surreal Estate poate fi văzut pe Mubi încă 27 zile. La fel și Short Memory, cel de-al doilea lungmetraj al lui Eduardo de Gregorio.
