O adolescentă află că a rămas însărcinată în urma unei aventuri bahice cu un coleg de liceu. La un moment dat, se întoarce spre public şi întreabă, cu ochii în lacrimi, ce să facă: Să le spună alor ei? Nu poate, că s-ar supăra. Să vorbească cu iubitul ei? Să încerce să se descurce singură? Până la urmă hotărăşte să se roage la Dumnezeu, că tot el a scăpat-o şi de corigenţă.

Foreplay este un spectacol despre mămici. Diminutivul este dat de vârsta protagonistelor, două adolescente care rămân însărcinate din greșeală. Una se sperie, cealaltă se bucură. Una provine dintr-o familie middle-class sau semi-burgheză, cealaltă dintr-o familie modestă. Ambele trebuie să-și dea Bac-ul și să-și confrunte părinții. Cam asta e schema narativă; urmăreşte îndeaproape cele două poveşti și fie le opune, fie le subliniază similarităţile. Una dintre fete trebuie să-şi ducă sarcina la capăt – în cea mai burgheză tradiţie – la o mătuşă, cealaltă e nevoită să meargă în continuare la şcoală. Amândouă, însă, trebuie să suporte stigmatul.

Pe scenă, patru cuburi şi nişte mese de la Ikea constituie toată scenografia. Patru actori interpretează mai multe roluri şi se mai folosesc uneori de proiecţii sau de ceva muzică. Mijloacele de expresie sunt minimale, dar spectacolul nu şchiopătează din cauza asta. Îl țin în picioare puterea interpretărilor şi piesa bine construită, care urmărește poveștile cu atenție la detalii și fără tezism. Pe scurt, ea nu derapează în vreun plot-twist extraordinar şi nici nu face vreun alt tip de artificiu ca să dovedească măiestria autoarei.

Şi nici n-ar trebui. Tot demersul este unul de sinteză, pe baza unei documentaţii destul de îndelungate - timp de aproape un an, echipa Foreplay a adunat experienţele unor mame adolescente din Bucureşti, Urziceni, Vaslui şi Ploieşti. Acest debut al Ozanei Nicolau (absolventă de regie-film) a pornit de la statisticile care spun că 10% dintre mamele care nasc anual în România (adică 22.000) sunt minore.

Dovada cea mai clară a acestei documentări este un voice-over care apare din când în când, în timp ce un reflector luminează o masă goală (mesele, puse la buza scenei, desemnau, până atunci, spaţiul domestic al fiecărei familii - un fel de puncte focale ale acţiunii scenice). Ceea ce auzim este o înregistrare audio, un interviu cu o fată care născuse primul copil la vârsta de 14 ani şi care vorbeşte despre căsătoria ei & situaţia familială care o dusese acolo. Ăsta este unul dintre cele mai puternice momente din Foreplay, căci nu e o parte dintr-o poveste ficţionalizată, ci un material pur documentar, integrat în textura spectacolului, dar tratat cu respect - povestea vorbeşte de la sine şi o auzim spusă chiar de persoana care a trăit-o.

Poveştile celor două tinere sintetizează mult din experienţa standard a mamei adolescente - refuzul sau dezinteresul tatălui (care vine la pachet cu responsabilizarea fetei şi a familiei sale), presiunile sociale (colegi de clasă care le batjocoresc, profesoare care sunt prea exigente cu ele din cauza sarcinii lor), ruşinea familiei (uneia dintre fete i se interzice să mai meargă la şcoală ca să nu afle lumea).

Ce e mişto la spectacol e că, prin claritate şi nişte mecanisme menite să stârnească empatia, încearcă să ficţionalizeze nişte poveşti şi să-şi transmită mesajul & să invite la o mai bună informare pe subiectul mamelor minore. Pentru asta, lucrează pe două planuri: nişte exerciţii de imaginaţie cu spectatorul activ - spre exemplu, un joculeţ în care sunt împărţite teste de sarcină (şi femeilor, şi bărbaţilor – am fost și eu însărcinat), apoi o invitaţie la dialog. Dar şi prin povestea construită astfel încât să poţi empatiza uşor cu personajele/situaţiile (în special dacă eşti adolescent).

De altfel, spectacolul începe cu o discuţie între mamă (Mihaela Rădescu) şi fiică (Voica Oltean) ce explorează fix genul de ruptură între generaţii (articulată de un puternic spirit de rebeliune) care marchează interacţiunile părinte-adolescent. Scena se termină cu un monolog al lui Oltean despre toate regulile care trebuie respectate şi, practic, despre cum toate aceste reguli îngreunează auto-descoperirea aia care defineşte toată adolescenţa. Astfel de momente au stârnit, într-o sală plină de copii şi adolescenţi, tot felul de „I-auzi, mamă!”-uri sau chicoteli în asentimentul situaţiilor/replicilor.

Aceiaşi copii/adolescenţi (şi părinţii lor) au fost destul de energici şi la partea de întrebări - puţin mai energici decât se intenţiona (căci spre final răspundeau la orice întrebare, chiar şi după ce al patrulea perete era zidit la loc, ceea ce tot mi se pare tare). Cumva, asta e şi partea cea mai mişto la Centrul Educaţional Replika (unde este montat spectacolul), că-şi asumă şi partea educativă din titlu. Sigur-sigur, sunt spectacole unde toată sală musteşte de spirit stângist, iar echipa creativă reconfirmă ceea ce spectatorii cred deja, dar sunt şi cazuri - de tipul Foreplay -  în care subiectul adus în discuţie pe scenă găseşte receptorul perfect în public.

Pentru toți cei care vreți să faceți un mic exerciţiu de empatie şi să vedeți o radiografie bine închegată a vieţii unei mame minore, puteţi să prindeţi Foreplay la Centrul Cultural Replika pe 9 decembrie. Luaţi şi-un prieten, luaţi-l şi p’ăla mic!

Fotografii de Mălina Ionescu și Elena Ionescu.

Foreplay

Text și regie: Ozana Nicolau
Cu: Ioana Anastasia Anton, Voica Oltean, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu
Muzica: Diana Miron
Mișcare: Silvia Călin
Scenografie: Mălina Ionescu
Video: Elena Găgeanu
Light design: Radu Apostol
Durata : 1h15