N-am reușit niciodată, și nici că mi-a păsat, să mă raportez în mod rațional la muzica lui Ty Segall – rockul lui, mai familiar și mai bătătorit decât un top100 de la Vh1 Classic, ori te turtește, ori te lasă rece. Iar în cazul în care vă lasă reci un stil corcit-lățos, care include (dar nu se rezumă la) garage punk, indie, proto-heavy metal, mult glam, psihedelicale și o doză vârtoasă de multivitamine clasice (Lennon+Jagger+Bolan, d’oooh!) înseamnă că a) n-aveți decât să dați buzna la Placebo ca la moaște și b) e posibil să vă sperie zdravăn unul care chiar se pricepe, vorba ceea, să dea în ea ca surdu-n clopot. În chitară, desigur.

Două lucruri sunt certe în privința californianului – cantitatea cu adevărat impresionantă de zgomot pe care o produce (contrabalansată discret de unele momente de-o melodicitate aproape șocantă) și ritmul în care lucrează: opt albume în tot atâția ani, inclusiv unul țais din 2016 – Emotional Mugger, plus proiecte paralele cărora nici el nu cred că le mai știe numărul. Cu Segall treaba e simplă: închide ochii și pune degetul, o să găsești în orice single, B-side, LP sau album de coveruri – Ty Rex, dacă tot ziceam de Bolan – ceva proaspăt și surprinzător.

Ty Segall, al doilea său album care-i poartă numele, după unul din 2008, e numai bun pentru cei nefamiliarizați cu omul: vreo cinci minute și jumătate de tămbălău în deschidere („Break a Guitar” și „Freedom”), suficiente ca să te-ntrebi când ai auzit ultima dată un rock atât de tactil, transpirat și tradiționalist: pedale și distors cât încape, desigur, dar cine își mai bate capul și cu solo-uri propriu-zise?! Și – mai important – cine reușește să nu se facă de râs în felul ăsta?

Odată ce-ai trecut hopul, „Warm Hands (Freedom Returned)” lărgește semnificativ cadrul: un cântec de vreo 10 minute și jumătate, tricotat cu vreo trei-patru dintre stilurile abrazive amintite mai înainte (unul pe față, două pe dos). În prima jumătate, „Warm Hands” se oprește cale de-o nanosecundă doar ca să-și ia din nou avânt și să duduie și mai abitir, de parcă Segall ar da examen și i-ar mai fi rămas de rezolvat, iute-iute, ultima cerință: puneți laolaltă toată ferocitatea The Stooges și explicați relevanța lui Iggy în peisajul pop contemporan. După cinci epuizante și entuziasmante minute, o scurtă excursie teatral-psihedelicoasă (clapă, înflorituri, alte pedale), însă percuția deasă funcționează pe post de avertisment: doar nu credeai c-ai scăpat atât de ușor? În fine, un minuscul riff grunge-ish oferă confirmarea, cântecul urcă la loc, the end. Pentru genul ăsta de cântec, enciclopedic și meșteșugit, dar plin de bucurie și de haz, nouă trupe indie din zece o să opintească – fără succes – toată viața.

Atâta doar că Ty Segall și diverșii lui trupeți (arareori cântă live sau înregistrează în aceeași formulă), nu e tocmai artistul indie asamblat pe vreo linie anonimă de producție: o fi nostalgiile de tot felul tendința dominantă în rock în momentul de față, dar băiatul ăsta nu e doar suma drăgălaș produsă a influențelor sale. E lipiciul improbabil dintre ele, artizanul capabil să-ți zgârie timpanul à la Sabbath („The Only One”), să-ți trântească o baladă preponderent acustică („Orange Colour Queen”) și să te distreze cu popul curățel al anilor ’60 (“Papers”) fără ca ansamblul să sune vreodată forțat sau oportunist: sună așa pentru că așa trebuie și pentru că nu se poate altfel. Nici cu totul în underground, nici cine știe ce vedetă globală, Segall cântă cu nonșalanța și cu priceperea cu care scria David Foster Wallace. Puțini, foarte puțini, ca ei.

Fotografie principală de Denee Petracek, via