Proiectat în premieră națională marți seară în deschiderea Festivalului de Film Experimental din București (BIEFF), TWST – Things We Said Today marchează mult așteptata revenire a celui mai important cineast român în activitate, Andrei Ujică. Un proces îndelungat de gestație s-a aflat la baza acestui documentar de montaj ce pare să fi fost ajuns din urmă, și poate chiar depășit, de modele și reflexele unui subgen căruia Ujică însuși i-a servit, prin titlurile precedente, drept botezător.

Andrei Ujică, cineast emoțional, condus de trăiri intime? Până la TWST, ideea mai că nici nu se putea concepe în acești termeni. Cu Videograme dintr-o revoluție (1992, co-realizat alături de Harun Farocki), Out of the Present (1995) și Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010) – trei capodopere absolute –, cineastul deblocase căi audiovizuale largi cât o țară, cât un continent sau chiar cât lumea întreagă, într-atât de clar își afișau aceste anchete pedagogic-reflexive menirea și deschiderea lor pentru orișicine era interesat de conceptul reprezentării. Or, TWST se afirmă din capul locului ca prezentând interes în primul rând pentru cineast. Desigur, lucrurile se schimbă până la final, dar, în felul tandru în care brodează în jurul preocupării cineastului pentru fenomenul Beatleșilor, ajungând să o tematizeze aproape obsesiv, TWST tot răsună ca cel mai personal proiect al lui Ujică, unul ce întreține afinități cu fișa biografică aproape tăinuită și cu postarea de Facebook îmbibată în nostalgie.

The Beatles înseamnă tinerețe, înseamnă the sixties, înseamnă – cum spunea chiar co-autorul Cantafabulelor la Q&A-ul de după proiecție – transformarea profilului emoțional al individului tipic din acei ani. Paradoxul merită notat: a fost nevoie ca cineastul să realizeze primul său film „american” – deci, primul care nu e alcătuit din material est-european – pentru a ne oferi o perspectivă din interior, care refuză distanța și neutralitatea critică în favoarea unei explorări sentimentale a contextului sociopolitic în care cei patru Beatleși iau contact cu America. Privind din România comunistă, tânărul Ujică se branșează la această mare emoție colectivă care e revoluția pop-ului, resimțind-o poate chiar mai acut decât vesticii. Nici nu e de mirare că va fi avut nevoie de un alter ego, în persoana unui adolescent cu ambiții de scriitor care rătăcește prin New York în preajma concertului The Beatles de pe Shea Stadium, pentru a se mai îmbăia o dată în acel râu de imagini. Cunoscând în linii mari biografia lui Ujică – cum am putea să n-o cunoaștem? –, reiese clar necesitatea unui filtru fictiv, a unei plase de siguranță în plus.

Filmul începe, după un scurt prolog, cu aterizarea trupei pe pistă, apoi cu conferința de presă de rigoare, desfășurată în plină învălmășeală, evocând un film de montaj recent despre un alt mare eveniment istoric improbabil: State Funeral al lui Serghei Loznița (2019), care era dedicat ceremoniei de înmormântare a lui Stalin. Spre deosebire de el, însă, TWST e un film mult mai plutitor, mai fără subiect – de aici atât poezia, cât și limita sa. Cultivând un montaj mai curând geografic decât cauzal, și mai degrabă afectiv decât geografic, filmul curge în brațele unei psiho-spațializări ce îl aduce mai aproape de simfoniile urbane ale cinemaului timpuriu, în care o metropolă se descoperea în bogăția contradicțiilor sale moderne, decât de un documentar muzical legendar precum Gimme Shelter (1970), când frații Maysles talonau membrii trupei The Rolling Stones în apropierea nu mai puțin legendarului (și dubiosului) concert de la Altamont.

Căci Ujică își lasă privirea să devieze în acord cu asociații imprevizibile. Pornit ca investigație a beatlemaniei – acest fenomen de adulare extatică din partea fanilor și fanelor –, filmul ajunge să dea la iveală un tablou sintetic despre America șaizecistă a conflictelor interrasiale. Pentru ochiul de istoric al cineastului, e cel puțin simptomatic – dacă nu chiar mană cerească – faptul că, în fix weekendul concertului, la Los Angeles izbucnesc așa-numitele Watts riots, care prefigurează o întreagă istorie contemporană a violențelor rasiale și a luptei de emancipare. Cele mai bune momente ale filmului demarează, astfel, printr-un truc cât se poate de simplu – o trecere a camerei „prin ecran”, amintind de alte trucuri „hollywoodiene” din filmele precedente, cum ar fi flashback-ul vieții lui Ceaușescu –, și dintr-odată suntem transportați în L. A., chiar în toiul acțiunii. Pentru ca, ulterior, întreg filmul să schimbe focus-ul și să treacă imperceptibil – și totuși izbitor – dinspre baia de mulțime foarte WASP din jurul lui Lennon et Co. înspre cartierele multietnice cu populație majoritar afro-americană din jur, unde parcă nu doar peisajul se schimbă, ci însăși natura ontologică a imaginii, care devine din simplu document de memorabilia o mărturie politică cu acte-n regulă.

E admirabil ce face cineastul aici: dă ritm filmului, îl lasă să respire (secvențe scurte, dar percutante de dans îmbătător într-un club destinat oamenilor de culoare), îl învârtoșează când și când. Testează la tot pasul ipoteze despre natura imaginii, despre ceea ce ne poate spune ea pe cont propriu, despre cum poate fi pusă în relație cu o alta. Introduce chiar și două personaje fictive grație animației, încastrându-le direct în imagine – băiatul amintit mai devreme (Tommy McCabe) și o fată sosită din alt oraș chiar pentru concert (Therese Azzara) –, ale căror „voci” le auzim pe fundal (întreg designul sonor e alcătuit cu migală). Băiatul glosează liric cu privire la decalajul dintre el și lume, la dragostea lui pentru o ființă misterioasă (Ujică chiar face apel la o povestire proprie, scrisă la 19 ani pe The White Album al Beatleșilor), în timp ce fata comentează, mai direct și mai trivial, ceea ce vedem în imagine, construind o secvență frumoasă în care camera se aventurează în jurul stadionului, unde are loc un târg de imitații/diorame cu diverse țări și regiuni ale lumii, imaginea înflorind într-o minunăție de absurditate și simulacru.

E admirabil ce face Ujică, dar e și oarecum perisabil, căci filmul nu se poate descotorosi până la final de impresia exercițiului de stil, a unui inventar destul de cuminte și ușor academic al posibilităților filmului de arhivă. Uimește, mai cu seamă, decizia lui Ujică de a include aceste animații care nu fac decât să accesorizeze imaginea în chip dulceag, asta în timp ce voiceover-ul se dovedește vetust și, cel puțin în cazul fetei, prea infantil. Aceste piste nu aduc mare lucru în raport cu ce se vede, ba chiar distrag și împing filmul într-o zonă kitsch. 

Însă nereușita proiectului ține de considerente mai profunde și, ca să zic așa, „externe”. Întâi de toate, Ujică nu mai poate miza aici, ca până acum, pe ineditul imaginilor arătate: inevitabil, prin prisma tuturor ficțiunilor și documentarelor exportate de America din noaptea timpului, străzile, mașinile, oamenii – totul ne este parcă familiar, aproape banalizat. În plus, prin însăși raritatea materialelor din trecut, filmele sale precedente instituiau un valoros discurs despre circulația imaginilor într-o dictatură comunistă, despre felul în care se organizează privirile între filmări oficiale și videouri de amator etc. Aici, această dimensiune este, prin natura lucrurilor, vătuită, deși filmul orchestrează mai multe regimuri de vizibilitate, între home movies și reportaj: dar ele coexistă acum așa cum o făceau și atunci – mai degrabă pașnic. 

Apoi, e de văzut felul în care filmul de arhivă s-a dezvoltat ca subgen mai cu seamă în anii – destul de mulți la scara istoriei cinematografului – care ne separă de Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu. De la mare promisiune de eliberare a limbajului audiovizual, de aruncare în aer a ierarhiilor putrede din istorie între cei ce meritau vizibilitatea și cei lipsiți de o voce a lor, tendința pare să-și fi epuizat în doar câteva sezoane potențialul radical de subversiune, sfârșind prin a deveni trend recognoscibil. Dar a avut, totuși, timp să desfunde numeroase dopuri ale istoriei mari, să aducă compensații acolo unde până atunci se afla bezna impusă de narațiunile dominante – să exploreze mai durabil și mai în adâncime, altfel spus, fix aceste teme pe care TWST le atinge în pas ușor, dar și fatalmente derizoriu. În filmul lui Ujică totul e la locul său: istoria mică comunică cu istoria cu majusculă, trecutul devine în mod neîncetat prezent etc. Dar metoda, intuiția, rezultatul au, prin forța lucrurilor, un aer de déjà-vu. Ieri, Wim Wenders filma în deșertul american imaginile filmate deja de John Ford. Azi, Ujică montează după Ujică.