Ana Mărgineanu şi Peca Ştefan (căruia o să îi spun doar Peca, aşa cum îi spune toată lumea, nu din familiaritate, ci pentru că şi-a clădit o identitate cu numele ăsta) sunt maeştrii jocurilor în teatrul autohton. Şi asta datorită unei lungi liste cu spectacole construite sub formă de joc. Cei doi (uneori trei, când li se alătură şi regizorul Radu Apostol) explorează fenomene sociale, identităţi geografice (ale unor comunităţi locale) şi arhive de istorii personale şi generale, într-un demers de cartografiere a realităţii, obiective şi subiective, din România postcomunistă. 

Jocul are avantaje multiple în teatru. În primul rând, este o formulă de spectacol accesibilă unui public larg, prin care se pot livra subiecte serioase fără morga (de multe ori) aferentă. Apoi, jocul presupune un traseu prin care jucătorul (spectatorul) ajunge să descopere singur anumite lucruri, fără a i se impune o concluzie (cu amendamentul că traseul trebuie să fie condus discret de către actori).

Recenta premieră de la Green Hours – Salon (spaţiul de la parter, dintre sediul GDS şi restaurant, amenajat de Gabi Albu pentru spectacol), Muzeul minciunilor, este explicit prezentată ca „un joc de societate pentru 24 de spectatori”. Ceva inofensiv, s-ar zice, numai că tot jocuri de societate erau şi în romanele Agathei Christie, care se terminau cu crime, cadavre şi vânători de asasini, sau în cele ale lui Chuck Palahniuk, nu mai puţin sângeroase, dar ceva mai kinky. 

În cazul Mărgineanu – Peca, jocul de societate nu este în niciun fel agresiv sau periculos, ci revelator. Pornind de la ideea unui „muzeu al minciunilor”, unde se expun deopotrivă mincinoşi (creatori) şi minciuni (creaţii), jocul devine un experiment social în care spectatorul este invitat, în atmosfera relaxată, favorizată de „poţiunea adevărului” (voi reveni asupra acestui aspect), să participe la o joacă aparent inocentă. Doar că, pe parcursul jocului, se produc fenomene care contrazic sau ajustează părerea fiecăruia despre sine, despre ceilalţi şi despre societate. 

În lupta pentru câştigarea titlului („Mincinosul mincinoşilor”, dar puţini jucători se împiedică de denumire şi se gândesc dacă vor, în mod real, să fie caracterizaţi astfel) şi a premiului (o sticlă de „poţiunea adevărului”), oamenii ajustează un pic adevărul sau trec cu totul peste el, elaborând diverse strategii de obţinere a punctajului maxim. Este un efect al jocului, pasionant de urmărit, atât cât se poate, căci nimeni nu participă la toate discuţiile tuturor jucătorilor („bucătăria internă” a echipelor candidate) aşa cum, în viaţa reală, nimeni nu are acces la întreg adevărul. Şi cum jocul este o replică a realităţii, adevărul din spectacol este accesibil numai parţial. Un alt efect vizează (re)descoperirea câtorva lucruri pe care toţi le ştim, dar le mai uităm din când în când, precum faptul că:

• adevărul şi minciuna sunt, de cele mai multe ori, greu de disociat;

• există mai multe forme de minciună; 

• există diferite motivaţii pentru minciună, iar de multe ori, „cei buni” se amăgesc că mint în scopuri nobile; 

• minciuna are mereu efecte, chiar dacă mincinosul vrea să creadă contrariul („nu afectează pe nimeni”); 

• minţim instinctiv, uneori fără să ne dăm seama (este ceea ce se întâmplă şi în acest joc, când motivaţia premiului şi instinctul competitiv generează alterări ale adevărului). 

Cu 5 Magisteri Ludi (se pare că mă urmăreşte romanul lui Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă) - Ilinca Manolache, Alina Petrică, Bianca Popescu, Viorel Cojanu şi Daniel Popa -, eleganţi, strălucitori, protocolari, alunecând prin salon (coregrafia Andreea Duţă) cu graţie, un pic misterioşi şi, folosindu-se de toate astea, subtil manipulatori, jocul demonstrează participanţilor că trăim într-o lume plină de minciuni, la care contribuim şi noi, conştient sau nu. Şi pe fundalul fenomenului fake news (nimic nou în sine, doar că acum minciuna a devenit un instrument fabricat la nivel planetar pentru controlul politic asupra lumii), experimentul de la Green Hours determină conştientizarea aportului personal la întreţinerea şi răspândirea acestuia, atât la scara mare, a istoriei, cât şi pe scara blocului. Dar pentru ca toate adevărurile neplăcute, despre sine şi despre lume, să fie tolerabile, creatorii Muzeului minciunilor stropesc din belşug spectacolul cu „poţiunea (alcoolizată a) adevărului”. Căci, după cum se spune, băutura favorizează curajul (sau inconştienţa?) de a spune lucrurilor pe nume. 

Muzeul minciunilor este un road theatre experimental în care fiecare „călător” parcurge un traseu de la perspectiva subiectivă şi autoflatantă despre sine la una oarecum obiectivă, chiar dacă nu atât de măgulitoare. Micile minciuni cotidiene, intrate în reflex şi neconştientizate, se aglomerează în minciuni mari, care distorsionează sau manipulează realitatea. E discutabil dacă spectacolul îşi atinge însă ţelul, în condiţiile în care lasă mare parte din descoperirea sensurilor jocului pe umerii spectatorilor, iar jocul în sine este destul de inocent şi acaparator cât „să adoarmă” simţul critic al participanţilor. Astfel, reuşita spectacolului depinde de disponibilitatea publicului de a chestiona demersul artistic, individual şi postfactum. 

Fotografii de Cinty Ionescu

Muzeul minciunilor 

un joc de societate pentru 24 de spectatori
text: Peca Ștefan
regia: Ana Mărgineanu și Tamilla Woodard
scenografia: Gabi Albu
mișcarea scenică: Andreea Duță
DJ sound design: Dani Ionescu
cu: Ilinca Manolache, Daniel Popa, Ana Bianca Popescu, Viorel Cojanu, Alina Petrică

Green Hours - în Salon 
POPUP THEATRICS & Teatrul LUNI 

Un spectacol produs de Mysterium by Jidvei