Cu toţii cunoaştem câte un personaj mai trăznit pe care poţi conta că o să vină cu glume răsuflate la mesele de familie - genul ăla care îţi înfige două degete între coaste că să te gâdile, spune gogomănii cu o mutră absolut serioasă ori sperie copiii mai mici deghizându-se în te-miri-ce. Aşa e şi Winfried Conradi (Peter Simonischek), un profesor de pian divorţat, între două vârste, care face glumiţe tâmpite cu băieţii de la curier, cu elevii, cu străinii de pe stradă. Și cu fiica lui, Ines (Sandra Hüller), o corporatistă workaholică, ajunsă în Bucureşti pe un proiect de consultanţă. 

Sosit pe nepusă masă în România, Winfried îşi face numărul de clovn la firma lui Ines, şi după câteva zile de convieţuire stângace, reuşeşte să o aducă la capătul răbdării. Ar fi momentul să plece, însă nu se îndură să dispară de-a binelea: cu o perucă şuie şi o coroană de dinţi falşi se transformă în Toni Erdmann, life coach şi business-man, prieten imaginar cu Ion Ţiriac şi cuceritor de expate la barurile de fiţe din Capitală.

Deghizarea asta şi rolurile între care oscilează nu prostesc pe nimeni, însă nici o voce nu îl dă de gol, nepăsarea lui în faţa ridicolului e o formă de curaj pe care toată lumea pare s-o respecte. Din jenă, din spirit de conservare ori poate din pricina unei doze de histrionism moştenite, Ines marşează şi ea la această situaţie absurdă, iar relaţia dintre ei devine din ce în ce mai tensionată - rămâne de văzut cine va ceda primul. Însă, mai degrabă decât victoria, confruntarea însăşi e cea care o însufleţeşte pe Ines, îi provoacă un moment eliberator într-o sesiune improvizată de karaoke şi o duce către cea mai dementă idee de team building ever.

Toni încearcă să-şi salveze fiica de la o viaţă searbădă aşa cum ştie el mai bine, cu bancuri şi giumbuşlucuri. Şi poate că umorul nu e panaceul împotriva nefericirii, dar e un ingredient esenţial ca să nu-ţi pierzi minţile între pereţii sălilor de şedinţe, între două power point-uri şi un brunch. Ochiul camerei şi privirea lui Ines alunecă pentru câteva momente dincolo de gardul firmei, către o curte coşcovită, de oameni sărmani - e genul de imagine pe care o înregistrezi mecanic, în timp ce te gândeşti la altceva. Ai o fracţiune de secundă revelaţia altor lumi aflate la o aruncătură de băţ, a altor moduri de a exista, apoi sună din nou telefonul, vin două emailuri noi, cotidianul te înghite la loc şi te mestecă mărunţel.

E doar un alt detaliu pe care Maren Ade, cea care semnează scenariul şi regia, îl foloseşte pentru a descrie universul alienant al joburilor din ziua de azi, şi e foarte bine că un film cu acţiunea la Bucureşti vorbeşte în sfârşit despre lucrurile astea. Despre expaţii pe care îi invidiem adesea fără să ştim ce se ascunde în spatele costumelor de firmă. Despre echilibristica dificilă la care sunt nevoite femeile care încearcă să păstreze o poziţie de autoritate într-o echipă dominată de bărbaţi şi alegerile tip carieră versus familie. Despre relaţiile dificile între părinţi şi copii lor adulţi - ştiţi voi, „Vai, cât mă bucur să te văd...Dar cât ai de gând să stai în vizită?”, amestecul de enervare şi vinovăţie în care te bagă orice interacţiune mai lungă, conversaţiile care se poticnesc pentru că veniţi din universuri paralele şi nu ştiţi ce să vă mai spuneţi.

Primit cu entuziasm la Cannes (unde și-a adjudecat premiul FIPRESCI și a ratat la mustață un Palme d'Or), propus la Oscar 2017 din partea Germaniei, Toni Erdmann abordează toate subiectele astea dificile cu tandrețe și căldură, evitând delicat melodrama. Mergeți să-l vedeți începând cu 21 octombrie și în cinematografele de la noi. N-o să aflaţi care e sensul vieţii, n-o să găsiţi reţeta fericirii ori a armoniei cu sinele, dar cu siguranţă o să va gândiţi la toate astea printre hohote de râs şi o să plecaţi din sală rumegând o întrebare de care, în general, ne ferim din răsputeri: în fond, noi când mai trăim?