The Substance, noul film al regizoarei Coralie Fargeat, e o meditație nerușinată despre îmbătrânire cuplată la o dorință aproape infantilă de a figura ireprezentabilul. Rezultatul depășește așteptările.

La fel ca și protagonista sa, acest star de showbiz chinuit de înaintarea în vârstă, The Substance e dual: în prima parte, mai lungă, încearcă să elaboreze un gând despre societate – despre adicția faimei, despre standardele absurde de frumusețe feminină, despre teama că la un moment dat vei fi tras pe linie moartă; în a doua, care se instalează discret, lasă deoparte orice direcție teoretică în favoarea visceralității. Ceea ce pornește ca o nouă demascare oportunistă a unor tare sociale – tovarășii de ospăț Lanthimos și Östlund nu sunt niciodată departe – deschide calea către o apoteoză aproape experimentală, în care un monstru compozit de carne și gelatină terorizează cu voluptate un platou de filmare. Filmul e liber, atunci, să împletească o iconografie cubistă încarnată – monstrul are mai multe guri și capete și, într-o secvență de-a dreptul kitsch, expulzează un sân printr-un orificiu – cu un delir de slasher fără Dumnezeu, în care cadrul e scufundat în litri de lichid roșu.

Există în The Substance o înclinație reală către hybris. A-l privi e o experiență dureroasă – dinții cad de parcă ar fi piese de Lego, unghiile sunt smulse din carne –, dar nu lipsită de învățăminte. Totul începe când Elisabeth Sparkle (Demi Moore), fostă starletă a micului ecran, află de un elixir minune care o să îi reveleze versiunea mai bună (înțelege: mai tânără și mai focoasă) a ei însăși. Ne prindem repede de joc: Fargeat toarnă în film, ca atare, balast self help-ist neprelucrat, ceea ce conferă acestei ficțiuni un aer simultan transparent și tâmp. În plus, s-a mai făcut: un film recent de Kristoffer Borgli, Sick of Myself (2022), exploata aceeași premisă – un medicament-minune cu efecte nebănuite, folosit ca ultim remediu la presiunile societății. Cineasta simplifică și radicalizează parti pris-ul: ca satiră, filmul are grația unui bolovan, fiindcă nu își setează niciun obstacol. Bărbații, în frunte cu Dennis Quaid în rolul unui producător slinos, sunt cu toții caricaturizați animalic; content-ul dorit, chipurile, de populație se rezumă la o emisiune de fitness în care camera de filmat tot insistă pe sâni, fese și alte forme sexualizate. Societatea filmului nu e niciodată mai mult decât troglodită, redusă la o schiță puerilă. (Astea fiind spuse, ceremonia de înscăunare a lui Trump face ca astfel de găselnițe la prima mână să pară dintr-odată mult mai realiste.)

Dar a-i cere filmului mai multă subtilitate înseamnă a-i scoate dispozitivul formal din context. Viziunea cineastei se dezvoltă în răspăr cu orice fel de emoție matură, dar nu fără umor. Bazat pe gros-planuri și unghiuri deformate de lentila anamorfotică, filmul e un festival de scălâmbăieli și tembelisme, în timp ce leitmotiv-ul bandei sonore e leorpăiala. Fargeat nu își poate refuza nici măcar personajul vecinului în trening (Gore Abrams), un incel tăntălău care-și pierde cuvintele în fața fetei din vis. În linii mari, i s-ar putea aduce lui The Substance același reproș vehiculat la adresa unui Östlund: că, făcând pe justițiarul îngrijorat, e dat de gol de privirea cinică și mizantropă complice cu ceea ce pretinde că denunță – o societate individualistă, sexistă șamd. Însă Fargeat lucrează cu un tip de comic grotesc atât de exagerat și atât de bine negociat pe calapodul body horror-ului, încât evită din capul locului să fie luată prea în serios. Da, The Substance e o glumă – dar una care se înscrie în istoria cinemaului, pășind pe urma acelor filme care făceau din monstru oglinda anxietăților societății burgheze.

Referințele, desigur, abundă: de la Dorian Gray la Cronenberg, trecând prin Dr. Jekyll & Mr. Hide, arta (post)modernității e plină de dubluri înfricoșătoare și de corpuri care o iau razna. The Substance e o actualizare pentru vremurile noastre: afișează de la un capăt la altul o urâțenie digitală decomplexată, specifică clipului publicitar, și centrează „argumentul” în jurul male gaze-ului, fie el chiar internalizat de regizoare. Necazul e că filmul curge prea ușor, lipsit de opreliști: în era machiajului prostetic democratizat și a manipulărilor pe computer tot mai sofisticate, Demi Moore poate să devină vrăjitoare hâdă cât ai clipi, iar Margaret Qualley – dublura sa rivală mai tânără –, să arboreze un corp lins, neted, fără defecte, lucind sub reflectoare ca un plastic terifiant. În fond, dincolo de chestiunea identitară, The Substance se dovedește a fi un film despre cinema – despre posibilitățile sale tot mai nemărginite și despre îndepărtarea sa galopantă de ceea ce e uman, într-o împlinire fără cusur a mitului nemuririi. „Substanța” e chiar filmul: de la accesul la glorie și până la capacitatea de a conserva timpul, ba chiar de a minți asupra lui prin efecte speciale, povestea capătă o turnură meta-cinematografică, în care obiectul și subiectul discuției ajung să se confunde.

Evident, The Substance nu are cum să fie The Fly (1986), capodopera lui Cronenberg în care Jeff Goldblum se transforma într-o arătare buboasă, tocmai pentru motivul că astfel de trucaje au devenit, azi, monedă curentă. Dar, pe de altă parte, nici nu își disimulează vreo clipă sorgintea: făcând du-te-vino pe arcul vârstelor – dinspre strălucirea crudă a tinereții forțoase până acolo unde corpul începe să cedeze, chirchindu-se sub propria greutate –, filmul circulă pe o traiectorie senzorială deformantă, care cu siguranță se lipsește de virtutea compasiunii. Nicio concesie făcută de Fargeat de dragul bunei-cuviințe și nicio idee lăsată la stadiul de subînțeles: într-o secvență care funcționează deopotrivă ca gag și ca tragedie, jumătatea tânără și jumătatea bătrână se iau la pumni prin sufragerie, până ce una o căsăpește pe cealaltă. Filmul face ca violența spectacolului să devină consubstanțială cu spectacolul violenței, iar în asta rezidă atât forța, cât și limita sa.

Interesant este că The Substance reușește să topească aceste teme mari într-un regim vizual minimalist. L. A.-ul înseamnă câteva trunchiuri de palmieri, singurătatea este redată palpabil printr-un penthouse cu vedere la oraș, iar societatea se rezumă la câteva interacțiuni sumare. Mai tot filmul se petrece în încăperi lipsite de viață, care deschid mizanscena spre dimensiunea unei abstracțiuni clinice. Pe măsură ce experimentul cu substanța avansează, corpul devine mai mult decât o temă teoretică – devine o problemă figurativă concretă, demnă de artele plastice. În final, o creatură care evocă un Blob se târăște pe asfalt, ca într-o realizare a underground-ului șaizecist. Concluzie nihilistă a acestui film care, pentru mai bine de două ore, va fi dat târcoale fricii de inform și de vid a civilizației noastre, revelând un paradox care sfârșește prin a-l înghiți cu totul.