• Big Thief, U.F.O.F, 2019

Timp: cine dracu’ mai are timp? Mai grav de-atât, cine-și permite să-l piardă? Până și recreerea e musai să fie „activă”, să te ferească toți dumnezeii să nu „gândești pozitiv” (opusul gândirii, până la urmă), orice concert e musai să fie înregistrat - în timp real - cu telefonul mobil, ca să ai ce-ncărca pe Facebook mai târziu, chit că imaginea e tremurată, iar sunetul praf.

După vreun sfert de oră din cel mai recent album Big Thief  te izbește acea foarte rară senzație că timpul se dilată, că undeva s-a produs o mică și salvatoare fractură. Open Desert îi zice cântecului: două-trei note pe-o chitară rece se strecoară primele-n urechi, pe dedesubt clinchețește un xilofon, o clapă timidă îi ține hangul - peste ele plutește vocea (intenționat) mâțâită și copilăroasă a Adriannei Lenker. 

Un copyrighter te-ar anunța că ai căpătat 3 minute și 47 de secunde de liniște din partea mai știu eu cărei companii de farmaceutice - însă aceeași Adrianne ți-a ferfenițit auzul încă din prima piesă a albumului: un chiot prelungit (nici tocmai urlet, dar nici mârâială) închide Contact, piesă împrumutată din arsenalul dark folk al anilor ‘90. 

Iar Century, ceva mai la vale, are o delicatețe intens androgină, întreținută gingaș de-o secție ritmică au ralenti - bas abia ciupit, tobă atinsă cu măturicile (în locul bețelor), șoaptă lângă șoaptă. Muzică de ascultat în crucea nopții, de răgazuri, calm și voluptate. Pe scurt: timp.

U.F.O.F. e un album care, sub aparența accesibilității și a familiarului, se joacă aproape fără oprire cu posibilitățile pe care le oferă un studio mai acătării (trupa e acum sub contract cu una dintre instituțiile indie, 4.AD). De la taica Nick Drake încoace, trecând prin Fleetwood Mac și oprindu-se nu o dată în curtea Mazzy Star influențele sunt multe și destul de limpezi.

Dar e mai mult de-atât la mijloc: ai parte și de o foarte subtilă și constantă înșelare a așteptărilor pe parcurs, iar lucurile se clarifică abia după vreo două-trei ascultări. Adeseori, vocea e în răspăr cu linia melodică - nu în mod brutal, ci doar olecuță pe lângă ritm. O eroare (un „you” tăiat repede) pare uitată chiar la capătul lui Terminal Paradise, piesă care poate fi descrisă cu un singur cuvânt - litost: ce caută ea acolo? Primul minut din From nu conține versuri propriu-zise, ci o mormăială (mi-ma-mem/mimam-emmm) care abia mai târziu se transformă în refren (Be my man, be my man, be my man/Be my woman, be my woman, be my woman). Sunetul cel mai cristalin pe care-l poți imagina e sabotat de-un pickhammer din instrumentarul muzicii concrete.

Sună nebunesc, știu. Dar ce se-aude e, după cum am mai avut ocazia s-o spun, folk contemporan în cea mai provocatoare dintre formele lui: una care, asumându-și trecutul, nu se sfiește să împrumute de pretutindeni și să fie profund, militant diferită de BANG-BANG-BOOM-ul de zi cu zi și noapte de noapte. Dacă pui Orange și piesa-titlu una lângă cealaltă, de pildă, aproape că par scrise de trupe diferite: una e tradiționalist-americănească, cealaltă a ieșit la băut cu Radiohead și încă suferă de mahmureală.

Bun, dar la ce folosește o astfel de trupă și ce ce ți-ai bate capul cu ea? Răspunsurile grăbite ar fi „la nimic” și „nu e cazul să faci vreun efort, dacă nu simți nevoia”, numai că întrebările, de fapt, sunt greșit puse: nu ziceam la început că nimeni nu mai are timp și că toată lumea e silită să stoarcă de bani fiecare secundă (un like, un cent pentru Zuckerberg)? 

U.F.O.F. e, în cel mai rău caz, o delicioasă pierdere de vreme - lasă telefonul ăla din mână, permite-ți pentru vreo trei sferturi de oră să nu gândești pozitiv (sau să nu gândești deloc), încearcă recreerea pasivă: dacă lași muzica să curgă, s-ar putea să te iei plăcut prin surprindere și, prin mica și salvatoarea fractură temporală, să înceapă să se strecoare ușor-ușor poezia.

The seasons will bend
There will soon be proof
That there is no alien
Just a system of truth and lies
The reason, the language
And the law of attraction.