The Watermelon Woman (1996) al lui Cheryl Dunye e ca un cocktail molotov făcut în sufragerie, pregătit într-o sticluță de suc: nimic nu-i anunță puterea, fervoarea acidulată. Targetând o societate a rasismului și a uitărilor instrumentate politic, filmul e un precursor pentru toate vocile mai egalitariste și mai juste care s-au făcut auzite recent, cu scopul de a-și spune povestea.

Cu destulă vreme înainte de valul de revizionism istoric actual, o tânără cineastă de culoare se punea în scenă operând un gest compensatoriu la adresa uitaților, ignoraților, marginalizaților trecutului. Cheryl Dunye își explora moștenirea culturală și pornea, simultan jucăușă și determinată, pe urmele unei înaintașe pe care istoria – aparținând esențialmente albilor, celor înstăriți, învigătorilor – o trecuse la capitolul „irelevanți”. Periplul filmului se dovedea, astfel, deopotrivă imanent – o coborâre în străfundul propriei biografii – și deschis către întreaga societate, concretizat într-un gest exemplar de readucere la lumină. Filmul îmbrăca un voal fictiv de altfel perfect străveziu – protagonista jucată de regizoare lucra, în mod plauzibil, la un magazin de închiriat casete și își dorea să facă pasul dinspre înregistrarea nunților spre regia de film – doar pentru a-și disimula, în primă fază, furia din spatele revelațiilor puse pe tapet. Dar nu dura mult până să înțelegem rațiunea politică din spatele gestului său, o răfuială desfășurată obligatoriu la timpul prezent.

Cheryl-cea-din-film are un interes: actrițele de culoare care populează filmele hollywoodiene treizeciste cu roluri episodice și standardizate. Filmul inventariază o serie de astfel de apariții, rezumate ilustrativ prin rolul de doică al lui Hattie McDaniel din Gone with the Wind (1940), pentru care avea să devină prima femeie de culoare distinsă cu un Premiu Oscar. În paralel cu viața ei rutinată – câteva prezențe guvernează această existență molcomă, de la tovarășa mereu cârcotașă, dar cu suflet bun, la patronul cam slinos al magazinului –, Cheryl pătrunde într-o nouă dimensiune atunci când o descoperă pe Fae Richards, o altă actriță de culoare al cărei rol de doică nici măcar nu i-a adus pe generic creditarea bine meritată cu nume și prenume, ci doar ca „The Watermelon Woman” („Femeia cu pepenele”). Ultragiată de aceste lipsuri ale arhivei cinema-ului, Cheryl pornește într-o questă care devine parcă mai reală și mai urgentă decât însăși realitatea prin care se învârte.

The Watermelon Woman nu e un film „împlinit” – dar nici nu aspiră la acest statut. Malițios, aș putea declara că e un film de universitari. Subiectul său e suficient de limpede – de fățiș politic – încât să alimenteze disertație după disertație. Titlul său e o referință la Watermelon Man (1970), filmul marelui cineast de culoare, agitator, trickster și om-orchestră Melvin van Peebles. Dunye pare să fie de altfel destul de conștientă, prin prisma gestului său creator, că se înscrie din start într-o tradiție, că repară o carență – și tocmai această privire deloc inocentă, care își semnalează intențiile din capul locului, e ceea ce riscă să alieneze cinefilii pe rit vechi și să delecteze specialiștii de modă recentă. Bifând mai multe căsuțe care țin, în jargonul academic, de „intersecționalitate” – rasă, clasă, gen (protagonista filmului fiind lesbiană și îndrăgostită de o tipă albă) – filmul nu lasă loc vreunui secret: principala lui rațiune de a exista e aceea de a face ordine tocmai făcând lucrurile pe dos, adică de a acorda vizibilitate și voce acolo unde narațiunile dominante au mistuit totul în calea lor, excluzându-i pe cei care „nu se încadrau”.

Făcut pe bani puțini și dus la bun sfârșit grație donațiilor unor prieteni, The Watermelon Woman are un aer artizanal și chiar naiv. În partea sa „ficțională” se dovedește schematic ca o comedie romantică a unui studio hollywoodian în declin; nu e prea multă adâncime „cinematografică” de găsit aici. Pe de altă parte, ca document își recâștigă toată strălucirea și, cum se spune, necesitatea. Există ceva cu adevărat nobil în a aduce pe ecran chipuri și povești noi – dar confruntarea cu ele, aici, merge chiar dincolo de această recunoaștere socio-politică a pionieratului: e realmente o gură de aer proaspăt să vezi o lesbiană de culoare sexagenară cum se dedă cu voluptate acestui joc de-a documentarul, forțând camera de filmat – o unealtă deloc „democratică” și, adesea, foarte iute în a deveni instrumentul puterii – să găzduiască o poveste care deviază de la normele înrădăcinate în societatea conservatoare. 

Presupun că nu divulg cine știe ce dacă amintesc că, în cele din urmă, The Watermelon Woman se afirmă drept „mockumentary”: tot eșafodajul critic pus în joc de Dunye va fi fost o glumă – dar una serioasă, mai puțin cinefilă și mai mult istoriografică. Nu doar pentru că cineasta are rafinamentul critic de a mobiliza atât nume cu atestare istorică (remarcabilă e cooptarea în proiect a criticului de artă Camille Paglia, căreia Dunye îi exploatează poziția de autoritate), cât și referințe complet inventate. Ci și pentru că ea bruiază straturile de realitate prea bine demarcate și ne lasă în fața unui teritoriu necunoscut, plin de posibilități incitante. Faptul că sfârșim prin a crede tot ce ne este livrat pe post de „dezvăluiri șocante”, chiar și atunci când ele par pe drept cuvânt neplauzibile – ba mai ales atunci – e parte nu atât din „magia cinematografului”, cât din vasta mașinărie de invizibilizare și mușamalizare operat de mainstream-ul industriei de film american (și nu doar american) la adresa persoanelor de culoare. Odată conștientizat, e de sperat că acest proces va da naștere, în spectator, unei priviri retrospective nu neapărat pline de remușcare (autoflagelarea ipocrită) cât, poate, animate de o dorință de echitate pentru prezent. Demonstrând că noțiunea de excepție nu mai e operantă, căci însăși normalitatea, în trecut, fusese modelată după criterii părtinitoare, filmul e mai mult decât documentul unei potențiale lupte; e un fel de manual pentru noi revendicări militante în istoria artelor.

The Watermelon Woman va fi proiectat pe 29 august în cadrul Cineclubului F-Sides, la Teatrul Masca.