David Cronenberg revine cu un film despre boală, moarte și conspirație tech. Ne-am fi putut lipsi de cea din urmă, într-atât de răscolitor e acest avânt fără colac de salvare într-o intimitate ca un giulgiu catifelat, care învăluie totul. The Shrouds a rulat în cadrul Les Films de Cannes a Bucarest.

Cel mai recent film al lui Cronenberg parcă ne-ar forța să comitem inacceptabilul în actul critic: să recurgem la calcule de contabil. E o discrepanță atât de mare între intrarea în film și impresia de final, încât nu prea văd cum altfel să procedăm. Oare ce l-a determinat pe maestru să ne aburească cu un plot complotist care, deși deloc aberant – actualitatea o demonstrează cu prisosință –, deturnează totuși atenția de la această durere a pierderii celui drag, care se exhibă aici, pentru cameră, într-o formă cu adevărat sublimă? Am fi rămas, în absența piruetelor geopolitice, cu cel mai frumos film al anului, după imaginea acestor secvențe de deschidere perfecte, tainice, perverse, morbide și încă pe-atâtea alte epitete incapabile să ofere cheia măreției discrete a privirii lui Cronenberg. Refăcând același film dintotdeauna – cel al unei lumi tot mai cablate la virtual, care bruiază granițe etice și biologice de dragul imortalității –, canadianul transformă doliul în delir megaloman, iar pe Vincent Cassel într-un Orfeu trecut prin Silicon Valley.

Primele 20 de minute ne pun față în față cu o veritabilă problemă filosofică. Karsh, magnatul tech jucat de Cassel, e la un date în propriul restaurant aflat în incinta propriului cimitir, o adunătură de pietre funerare conceptuale, fără orientare religioasă explicită, pe care un ecran transmite, în livestream, imagini cu cadavrul în descompunere – sau cu osemintele – celui drag. Cronenberg duce scoptofilia la ultimele consecințe: dincolo de mormânt, direct în groapă, făcând imagine din ceea ce e interzis. Adesea, în trecut, moartea era în filmele cineastului un prag de negat, un obstacol împotriva căruia protagoniștii săi se ridicau cu orgoliu luciferic. Aici, moartea deja a lovit, e implacabilă. Nu mai e vorba de a o fenta, ci de a lucra cu ea. În film, imaginea – oarecum ca la Bazin, care nu întâmplător vorbea de Giulgiul din Torino pentru a descrie, metaforic, capacitatea cinemaului de a îmbălsăma – nu asigură atât nemurire, cât prezență. În general, ea e o urmă a celui cândva viu, acum absent; aici, e o coabitare cu mortul la fața locului.

Desigur că filmul doar radicalizează niște porniri foarte actuale ale lumii noastre, care fac din virtual o prelungire tot mai stranie a realului. În fond, The Shrouds înflorește în jurul unei dileme teoretice, pe care pur și simplu o ilustrează. A devenit aproape un loc comun să îl acuzi pe Cronenberg – cel mai mare cineast de limbă engleză în activitate – că n-ar mai ști să filmeze acțiuni: a știut, dar a uitat, iar acum le exprimă prin vorbe. Crimes of the Future (2022), precedentul său efort, un film superb, s-ar face vinovat de aceeași meteahnă. Dar latura de eseist/teoretician era mereu la lucru chiar și dinainte, chiar și în stare latentă. Marile lui filme – de la Videodrome (1983), The Fly (1986) sau eXistenz (1999) – sunt operele unui cercetător sălbatic în problematicile corpului, virtualității, tehnicii. Această reținere, epurare a gestului creator, venită din partea unui fost plăsmuitor de lumi paralele și-a unui mare magician al machiajului prostetic e mai mult decât o ramolire – e sobrietatea adecvată căutării esențelor, traducerii minimale a complexităților lumii într-o formă care să facă puțină ordine în lucruri.

The Shrouds e filmul unei extraordinare intuiții, al unei răni urâte. Dar o rană care nu a fost lăsată să supureze până la capăt, ci curățată cu o story prin comparație irelevantă. Când Karsh își visează soția (Diane Kruger) revenită cu corpul mutilat de pe masa de operație, secvența e Cronenberg pur, dar atinsă de o vibrație tenebroasă de-a dreptul terifiantă, inedită. După experiment de laborator sau distopie cyberpunk, boala era ultima redută pentru body horror, cea care nu mai permite vreo ieșire de urgență. Secvența respectivă cred că o să bântuie: e literalizare a neputinței – corpul care se sfărâmă sub greutatea îmbrățișării –, e urlet curat camuflat într-o liniște de apartament-cavou al zilelor noastre. Ulterior, filmul încearcă tot soiul de piste – de la asistentul AI al lui Karsh, o fătucă blondă sexualizată care duce filmul în zona unui Her (2013) mult mai dark, și până la mașina care se conduce singură, cu volanul unduind fantomatic. Necazul e că sfârșește prin a le epuiza. Imposibil să nu fantasmezi pe marginea unui film similar, lăsat să respire: ar fi reieșit o cronică dementă a doliului în epoca inteligenței artificiale care bramburește totul, face din absență o chestie sintetică, protezându-i pe cei rămași – pe supraviețuitori – cu diverse paliative aberante. În schimb, finalul anulează misterul acestei lumi impenetrabile, explicitând totul.

Trăim tot mai mult în lumea imaginată de Cronenberg, care a devenit, din profet, un privitor lucid, cu avans minimal în fața timpurilor. De unde și impresia că ne putem dispensa de plot-uri de gen: nu mai e nevoie de protecția ficțiunii, viitorul e deja printre noi, mai nebun decât imaginația. A descrie efectele stranii, consecințele acestui amalgam tehnologic e o muncă pentru care îi vom fi mereu recunoscători. Arta lui Cronenberg e tot mai de-aici, de-aproape: pariez, mai în glumă, mai în serios, că următorul său film va fi un documentar observațional.