The Old Oak, noua melodramă agit-prop a veteranului Ken Loach, sfârșește asfixiată de atâtea bune intenții introduse cu forcepsul în miezul acțiunii.

Societatea (capitalistă, ar specifica Loach) e plină de oameni răi. Fapt cu atât mai revoltător cu cât pare perfect iremediabil. Iar lucrurile nu se vor schimba, să fim convinși, nici în urma vizionării lui The Old Oak. (Nici – for that matter – în urma vizionării oricărui film.) Dar perseverența lui Loach intrigă. Pe vremuri, ea emoționa: britanicul era unul dintre aceia (mai erau câțiva, de la Mike Leigh la Stephen Frears) care semnau mereu prezent ori de câte ori ceva în țara lor mergea prost (adică destul de des). Ca atare, știam că ne putem baza pe el și pe filmele sale pentru a ne reaminti că „o altă lume e posibilă” (dixit Loach după triumful de la Cannes cu I, Daniel Blake, în 2016). Acum, însă, această perseverență devine din ce în ce mai greu de îmbrățișat cu totul. Acel „mereu” al răspunsului prompt nu mai e o garanție. Căci, în cazul cuiva ca Loach, el a început să dezvăluie tot mai mult o inadecvare la vremuri, o insistență păguboasă în a vorbi pe același ton demodat despre lume. Fiindcă există mai multe lumi care – nu e nicio surpriză dacă privim filmele radicale ale ultimilor ani – se schimbă mai repede decât cinemaul însuși.

Desigur că, întâi de toate, această perseverență înduioșează. Trecut de vârsta de optzeci de ani, ostașul consecvent de odinioară, cel care dădea acele filme grozave numite Poor Cow (1967) și Kes (1969), încă e la post. Cineastul are meritul de a evacua orice firicel de cinism din filmele lui, în numele unei viziuni despre cinema deloc șmecheros-oportuniste. Pe de altă parte, metoda sa nu mai e la fel de spinoasă, dimpotrivă – abonată negreșit la Cannes, a devenit parte din establishment, parte din ceea ce face umbră unor abordări mai îndrăznețe. Astfel că doza de optimism pe care o presupune – binele va răzbi întotdeauna în ciuda adversității – ajunge să semene cu un tranchilizant care ne ajută să dormim împăcați în paturile noastre confortabile: ne-am făcut treaba (am vizionat un film „militant”) și am aflat că există speranță. De restul se vor ocupa alții.

Niciun progresism aici. Doar o manipulare pe față. Evident că nimeni nu era naiv: sforile groase trase de Loach și co-scenaristul său Paul Laverty pentru a stârni lacrimi și compasiune din partea publicului sunt deja folclor cinefil. Dar, mai cu seamă în cazul acestui film dedicat refugiaților sirieni aterizați în comunități muncitorești din Anglia, procedura e de-a dreptul chestionabilă. Nu doar în comparație cu drama reală, către care filmul face cu ochiul într-o secvență aproape voayeuristă, cu un video dintre dărâmături lăsat să ruleze pe o tabletă. Ci și prin demarcația rigidă pe care The Old Oak o pune în practică între buni și răi, între englezi și străini. Zero ambiguitate – toate personajele vin și își semnalizează caracterul printr-un aer didactic care ar părea brechtian dacă n-ar fi, de fapt, atât de stângaci

Odată fiecare instalat în poziția sa imuabilă, imposibil să mai ignori cecitatea politică a acestei fabule bien-pensante, care pretinde să ne dezvăluie adâncimea unor probleme sociale cu atestare documentară folosindu-se de carcanul hiper-restrictiv al cinematografului mainstream. Nu e oare un preț prea mare de dragul escapismului de mall? Nu cumva ne puteam lipsi de identificarea clară cu un erou (acest white savior prins între solidaritatea față de imigranți și apartenența istorică la comunitatea albilor rasiști)? Și chiar era nevoie de o protagonistă care să vorbească atât de bine engleza și să își vadă atenuate toate însemnele alterității: nu poartă hijab, e pasionată de fotografie și, bașca, ar putea fi confundată cu o femeie caucaziană? Paradoxul e imens: un film care se vrea atât de eficient în plan social, care se consideră din start militant, încât sfârșește prin a nu mai avea nicio priză asupra politicului. Un film pur și simplu prea eficient, în care totul curge neted și lucrează în slujba unui scenariu edificator. Un film, pe scurt, capabil să trimită la irelevanța de ansamblu a unui cinema așa-zis politic practicat astăzi, care se bazează cu totul pe conținut (situații explicit politizate) și uită să mai găsească vreo formă.

Dar totul stă în formă. Altminteri, rămânem cu un film dulceag populat de partituri secundare lipsite de orice interes, care reduc dilema centrală la un schematism aproape caricatural. Nici măcar nu e vorba de mizanscena tot mai firavă – discuțiile colective din bar, cu actorii care își spun replicile obedient, în ordine, sunt demne de o parodie a filmului de propagandă –, ci de senzația că totul se naște dintr-o perspectivă aplecată asupra poveștii de undeva de sus, de unde aceste zbateri nu o pot atinge, și nu țâșnită din mijlocul ei. E contradicția unui film despre păturile sociale marginalizate conceput de mintea unor oameni care nu au niciun contact aprofundat cu ele. Rezultă o poveste nu doar superficială, ci de-a dreptul vulgară în dezinvoltura cu care aplatizează viața până la stadiul de subiect vandabil, de căsuță bifată, de temă. Această optică în care fiecare personaj e un pion util pe traseul ficțiunii și contribuie la conturarea unui scenariu „de cinema” ca la carte e deplorabilă. Slugărnicia în fața codurilor industriei de film sabotează fix obiectivul principal al regizorului Loach: acela de a educa poporul. Cel mai grav e atunci când simplifici și edulcorezi de dragul unei pretinse accesibilizări – adică de dragul banului. Or, poporul merită cu siguranță mai mult decât aceste pilde despre o actualitate îmblânzită.

The Old Oak rulează în cinematografe din 5 ianuarie.