Cel mai recent film al lui Park Chan-wook, o adaptare foarte personală şi aproximativă după Fingersmith, romanul semnat de Sarah Waters, e o combinaţie delicioasă şi kinky de Downton Abbey cu porn asiatic plus Rashomon şi Blue is the warmest color. Povestea fetei din mahalaua londoneză se mută în Asia anilor ‘30, însă decorurile păstrează laolaltă cele două lumi, într-o scenografie ce combină arhitectura victoriană greoaie şi întunecată cu pavilioanele japoneze minimaliste. Sook-hee (Kim Tae-ri), o hoaţă de buzunare crescută la orfelinat, e pionul principal în planul pus la cale de un escroc pentru a o seduce pe Hideko (Kim Min-hee), tânăra şi extrem de bogata moştenitoare a unei familii japoneze. Orfană la rândul ei, crescută de un unchi sever într-o casă somptuoasă, printre cărţi şi servitori, Hideko e naivă şi copilăroasă, aparent victima perfectă. Frumuseţea ei rece, de păpuşă din porţelan, înfloreşte sub privirile noii slujnice şi cele două împărtăşesc un soi aparte de intimitate. Sook-hee îi devine confidentă şi face tot posibilul să i-l aducă în graţii pe vânătorul de averi care se dă drept Contele Fujiwara. Însă zeii îşi râd de planurile muritorilor şi lucrurile evoluează în direcţii cu totul neaşteptate.

Park păstrează structura din trei părţi a romanului şi alternează perspectivele asupra poveştii - dacă primul capitol e istorisit de Sook-hee, cel de-al doilea ne prezintă lucrurile prin ochii lui Hideko, îmbogăţeşte personajele, redefineşte relaţiile între ele şi aduce răsturnări spectaculoase de situaţie. Plus o scenă de sex care reia îmbrăţişările acolo unde rămăseseră în prima parte şi le dezvoltă într-o coregrafie explicită. Aflăm câteva detalii despre copilăria traumatizantă a lui Hideko, petrecută alături de o mătuşă tăcut-submisivă şi un unchi libidinos, sub permanenta ameninţare a exilului în pivniţa pe care o bănuim a fi un soi de temniţă a ororilor. Şi despre o altfel de moştenire, preluată după sinuciderea mătuşii: lectura din romane erotice pentru un grup select de bibliofili cu înclinaţii sado-maso.

Cel de-al treilea capitol aduce deznodământul condimentat cu o infuzie de sânge şi violenţă, în doze relativ moderate pentru regizorul lui Oldboy şi Thirst, dar suficiente pentru a echilibra întreaga poveste, un amestec de intrigi, obsesii, seducţie şi jocuri de putere.

Depravarea sub masca respectabilităţii, pe fundal victorian, e întotdeauna excitantă, dar dincolo de fetişuri, gravuri indecente şi cărţi deocheate, The Handmaiden rămâne o poveste despre dragoste, trădare şi abandon. Despre două femei care sunt constant subestimate de bărbaţii din jur, şi care învaţă să profite de asta. Plasarea acțiunii în Coreea ocupată de japonezi oferă un strat suplimentar de semnificație, însă personajele nu sunt etichetate automat din perspectivă etnică. Istoria creează un context - conflictele de clasă, situația femeilor în societate - dar nu copleșește poveștile individuale. Pelicula musteşte de senzualitate, e presărată cu nuditate şi erotism, însă nu alunecă spre vulgaritate ieftină, iar imaginea semnată de Chung Chung-hoon completează perfect atmosfera - camera se mișcă fluid, cu grație, voluptate și atenție minuţioasă la detalii.

Filmul lui Park examinează resorturile psihologice ale dorinței și răzbunării într-o experiență vizuală seducătoare pe care nu trebuie să o ratați. De văzut în premieră la Les Films de Cannes à Bucarest, și pe ecranele din toată țara începând cu 18 noiembrie.

PS dacă tot am vorbit de Cannes, ar mai fi câteva titluri pe care ar fi păcat sa le pierdeți: Elle (Isabelle Huppert + Paul Verhoeven + un joc crud de-a șoarecele și pisica), The Neon Demon (violență stilizată la maxim + soundtrack electro, tipic pentru Nicolas Winding Refn), Paterson (Jim Jarmusch și Adam Driver bucurându-se de poezia cotidianului), American Honey (un road-trip cu adolescenți dezrădăcinați, sex, alcool și iarbă) ori Gimme Danger (din nou Jim Jarmusch, la o șuetă cu Iggy Pop, povestind despre rock’n’roll și The Stooges).