În Tangerine, hitul său de la Sundance, regizorul Sean Baker portretiza o comunitate transgender din Los Angeles, cu un cast compus în mare parte din neprofesioniști fabuloși. Noutatea pe care o propunea filmul (pe lângă o abordare tragi-comică a unui eveniment banal), era faptul că era realizat integral cu un Iphone 5S. Proiectul său cel mai recent, The Florida Project, prezent anul trecut la Cannes în secțiunea Directors’ Fortnight, dar și la Oscaruri (Willem Dafoe a fost nominalizat la Cel mai bun actor în rol secundar), e filmat pe peliculă, dar include la final o secvență improvizată, filmată cu telefonul, în care un copil fuge de-acasă la Disney World.

„The Florida Project” era numele inițial al proiectului megaloman Disney World, adus în 1971 de Walt Disney în Bay Lake și Lake Buena Vista din Florida. Cu toate că felia de viață a lui Sean Baker nu e situată în parcul de distracții în sine, ci la câteva mile distanță, atmosfera feerică a parcului iradiază în suburbiile ticsite de moteluri ieftine, care își vopsesc fațadele în culori țipătoare și le dau nume feerice (The Magic Castle, FutureLand Inn). Înăuntru e leopardul, cum ar veni, pentru că acolo, în camerele de hotel, locuiesc clandestin sute de familii sărace - e o categorie bizară de oameni ai străzii, pe care și Andrea Arnold îi prezenta succint în American Honey. Una dintre aceste familii este alcătuită din Halley (Brian Vinaite, aleasă de Baker de pe Instagram) și fetița sa, Moonee (Brooklynn Kimberly Prince). Moonee are o gașcă micuță de vecini - la care se mai adaugă din când în când câte un copil nou. Bobby (Willem Dafoe), administratorul motelului, ține loc unei figuri paterne, care pare să lipsească în mai toate aceste familii. Filmul e spus din perspectiva copiilor, astfel încât pare infuzat din start cu o atmosferă caldă și relaxată, dar și cu o doză de discontinuitate - evenimentele par să fie alese aleatoriu (fără conflicte care să schimbe destine), pe parcursul mai multor săptămâni de vară toridă.

Într-un fel, plimbările fără țintă ale copiilor sunt niște tururi simbolice prin atracții periferice, iar realitatea din jur e în sine un loc de joacă - propriul Disney World al acestor copii e compus din vizitarea caselor abandonate, holbarea la o doamnă topless la piscină, împărțirea frățească a unei înghețate la cornet șamd. Mișunând printre picioarele adulților, ei le privesc reacțiile când cu neînțelegere, când cu empatie (Moonee spune că știe întotdeauna când unui adult îi vine să plângă). Cu toate că lumea asta e foarte spontană, există niște ritualuri repetitive - copiii colectează vafe cu sirop de arțar de la mama unui vecin (care e chelneriță într-o rulotă mai mare), se fâțâie contemplativ pe lângă turiști, cerșind pentru înghețată. În lipsa banilor sau a posibilităților de orice fel, they make their own heaven, lăsând ca vicisitudinile părinților să apară secundar, prin bucăți de discuții auzite fugitiv, imagini care capătă sens mai târziu șamd.

Starlet și Tangerine, filmele anterioare ale lui Baker despre sex workers, nu exploatează potențialul exotic al acestei lumi; intrigile și mizele sunt altele. În Tangerine, melodrama se împletește cu o estetică de tip Reality TV - filmate din mai multe unghiuri, deseori cu stângăcie, încercând să mimeze un senzaționalism al certurilor marginalilor. The Florida Project se îndepărtează de o astfel de estetică, Baker rămâne distant față de subiecții săi (văzându-i mereu în încadraturi în care spațiul foarte colorat pune în valoare personajele, lăsând impresia continuă a unei lumi de carton), însă vorbește despre aceleași categorii sociale - oameni nevoiți s-o ia pe căi alternative (prostituție, contrabandă cu parfumuri) pentru a-și putea duce traiul de pe o zi pe alta; sigur că într-un fel, înghițiți de nimbul Disney, viața aspră a acestor familii poate avea și ea alura unui basm dulce-amărui - și el, ca oricare alt basm din această categorie, implică și vizita unor asistenți sociali, care să îi mai zgâlțâie puțin din letargie.

Baker nu e în niciun caz ostentativ - prin faptul că alege perspectiva nealterată a copiilor, care privesc realitatea cu ingenuitate și culoare, el mai sparge puțin din sărăcia absolut halucinantă pe care aceștia o trăiesc zi de zi; e greu să rămâi impasibil la prim-plan-ul unui copil care mănâncă compulsiv de la bufetul suedez al unui hotel oarecare (unde pătrunde în mod ilegal). Totul trebuie consumat repede și mult, până nu se termină, așa că Moonee încearcă să mănânce în același timp și zmeure și căpșuni. E un fel de a marca o existență care e tot timpul intermitentă, pe fugă.

Alături de Andrea Arnold și Joshua & Benny Safdie, Sean Baker crește de la film la film în încercarea de a reprezenta pe ecran categorii defavorizate; în cazul lui The Florida Project, dincolo de ambițiile sale estetice, Baker încearcă să îi facă pe oameni conștienți de condițiile în care trăiesc atâtea familii (nu numai din Florida), cărora nimeni nu pare să le mai dea vreo șansă.

The Florida Project va fi proiectat în București o singură dată, joi, 3 mai, la ora 18.00, la Cinema PRO, în cadrul Festivalului de Film Independent American. După proiecție, publicul îi va putea pune întrebări regizorului Sean Baker într-un Q&A pe Skype.