După ce Hail Caesar! (2016), un musical ironic despre Epoca de Aur a Hollywood-ului, a fost primit mai degrabă cu răceală de public, frații Coen revin la genul western (No Country for Old Men, de pildă, e cel mai cunoscut western al regizorilor americani) cu The Ballad of Buster Scruggs, un film produs de Netflix în 6 episoade. Vinietele nu sunt legate dramaturgic, însă urmează un filon tematic similar, într-o galerie de indivizi ticăloși, neaveniți sau pricăjiți din vestul sălbatic, care încearcă pe rând să-și fenteze moartea: James Franco e un cowboy care încearcă să jefuiască o bancă, Liam Neesom e un fel de proto-antreprenor, profitând de pe urma unui sărman tetraplegic, pe care îl pune să performeze ca actor în fața unui public, Tom Waits e un bătrânel perseverent (cu aspect de Goblin) în căutarea aurului. Unele dintre povești sunt mai blânde decât altele, deși abundă de cinism. Rareori protagoniștii reușesc să supraviețuiască, personajele pozitive pier din cauza naivității, pe când cele negative își sapă singure groapa din lăcomie, iar orice tentativă de a scăpa de moarte e, desigur, inutilă.

Ca de obicei, Coen-ii își asumă faptul că genul în sine e oarecum desuet. Și, oricât ar încerca să-l reajusteze (prin mișcările camerei, mereu conștientă de sine, făcând cu ochiul către spectator), anacronismul filmului e evident. E ciudată până și plasarea lui pe Netflix, dar la cât de eclectice sunt producțiile sale în ultima vreme (de la soap opera movies cu buget minuscul până la Roma sau serialul Maniac, regizat de Cary Fukunaga, cunoscut pentru True Detective), un western persiflator nu e tocmai inadecvat. Poate că a persifla e mult spus, dar The Ballad of Buster Scruggs e, pentru orice fan frații Coen, un produs provocator nu lipsit de defecte (portretizarea amerindienilor e scandaloasă, chiar dacă poate fi invocat oricând argumentul că toate personajele, inclusiv cele albe, sunt niște caricaturi).

Deși prezintă situații simple, general valabile despre condiția umană, felul în care regizorii integrează răsturnările de situație e de un cinism aproape comic. De pildă, în segmentul cu Liam Neeson, băiatul tetraplegic e aruncat de pe o stâncă după ce stăpânul său începe să prindă gustul capitalismului pe piața neagră a teatrului de varietăți. Mai mult, într-o altă poveste, după ce i se oferă unei femei libertatea de a o lua de la capăt, ea ajunge să-și ia singură viața într-un acces de prostie cronică. Astfel de puseuri cinice sunt parte din universul fraților Coen (Fargo, de pildă, îmbină în mod asemănător absurdul, comicul și grotescul). Ce e totuși frapant e că nicio poveste nu seamănă cu cealaltă. Dimpotrivă, pare că frații Coen experimentează de la o bucată la alta. Unele sunt musical-uri cu un twist banal, altele sunt tragedii sau scenete scurte în câteva personaje cu morală la final (cum e ultimul segment, cel mai vorbit, despre doi vânători de spirite).

De altfel, la baza filmului se află principii maniheiste (lumea e condusă de bine și rău), care guvernează șinatura umană. Orice ticălos sau șarlatan poate fi exonerat în fond după argumentul impulsivității și nevoii de hrană (în fond, nu despre asta e vorba în vestul sălbatic?). The Ballad of Buster Scruggs mi-a adus aminte de un alt film despre impulsurile sălbatice ale oamenilor - Relatos Salvajes (2014, r. Damian Szifron), unde ironia, cinismul și absurdul se împleteau în mai multe viniete urbane din lumea în care trăim.

Oricât de simplu și bătrânicios ar putea părea The Ballad of Buster Scruggs - cel puțin comparabil cu producțiile anterioare ale fraților Coen, filmul e o adevărată lecție de cinema. Imaginea lui Bruno Delbonnel (Amelie, A Very Long Engagement, Inside Llewyn Davis) e absolut feerică, reușind parcă să teleporteze orice spectator în afara timpului.

Bonus: un articol ca un test de personalitate în care poți să vezi cu ce personaj din The Ballad of Buster Scruggs te identifici.

The Ballad of Buster Scruggs poate fi urmărit pe platforma Netflix România începând cu 16 noiembrie.