Cineastul Ali Abbasi se înhamă, în The Apprentice, la o luptă corp la corp cu acest neverosimil producător de imagini care e Donald Trump. Însă, cum era de așteptat, filmul abia zgârie scoarța enormității personajului în carne și oase ce îi servește drept model.

Era o chestiune de timp până ca Donald Trump să beneficieze de propriul său biopic. Cu The Apprentice, care ne poartă de la faptele sale de vitejie antisocială ca rechin imobiliar și până la o secvență de viol a propriei partenere Ivana, omul nu riscă să câștige prea multe voturi. Însă rezultatul deloc flatant trebuie că este, pentru acest om absolut al spectacolului, de o importanță secundară. Abbasi are intuiția nevoii colective de a-l critica pe Trump dinspre el însuși, pe terenul propriu al producției de audiovizual, aspectul în care s-a ilustrat cel mai bine latifundiarul-devenit-actor-devenit-președinte. Ideal nobil, realizat însă doar în parte. 

Adevărata revelație, în The Apprentice, nu ține de gogomăniile și absurditățile care au pavat calea pentru ceea ce e Trump azi. Ci de palida impresie lăsată de un gen încetățenit la Hollywood – filmul biografic – atunci când trebuie să se măsoare cu efectele perturbatoare asupra realității venite din partea lui Trump. Obligat să îl înscrie în schema genului, Abbasi obține un personaj îmblânzit – cu siguranță grotesc, dar cantonat unei traiectorii de ficțiune închise ermetic, inofensive, un pion raționalizat anume ca să își joace rolul binecunoscut în mecanismul clasic al reprezentării. Or, inovația lui Trump e că a amalgamat ficțiunea și realitatea, ba chiar le-a inversat în numele unui circ total; a explodat, pur și simplu, regimul actualității, sfidând orice barieră în calea devenirii spectacol a scenei socio-politice. Aportul său – ca logo și ca simptom al epocii contemporane – are în vedere o utilizare mult mai nebunească a mijloacelor media, cărora nicio orânduire nu le va face vreodată dreptate.

Filmul ne poartă din zorii carierei lui Trump, când este luat sub oblăduirea sa de verosul avocat Roy Cohn, un tip uns cu toate alifiile și conectat până la vârf, și până în momentul când demarează proiectul scrierii The Art of the Deal. Actorul Sebastian Stan întrupează această trecere dinspre un young adult chipeș și timorat către bărbățoiul megaloman, cu derapaje mesianice, care dăduse tunuri pe toată Coasta de Est. Tot mai mătăhălos și mai indecent, Trump este, aici, vehiculul unui bildungsroman într-ale vulgrarității și lipsei de moralitate. Atent la ethosul turbocapitalist propovăduit de Cohn, de care se va debarasa lejer odată atins succesul, dar nu înainte de a-i apropria tezele și a le ridica la gradul de nec plus ultra, Trump se transformă din ucenic în ditamai vrăjitorul telecomunicațiilor globale, care colonizează spațiul public cu o fervoare de-a dreptul inedită. Pe principiul updatat al unui Citizen Kane, acest nou cetățean care vrea la rându-i să monopolizeze știrile devine epitomul lumii postmoderne a anulării distincției dintre adevărat și fals.

Mai mult jubilatoriu decât subversiv, filmul e o experiență destul de light. Tot afluxul de ideologie self-helpistă trâmbițată pe ton de gravitate abisală, de prostire pe față și de bătaie de joc la adresa bunului-simț nu reușeste să îl transforme în altceva decât divertisment mediu, înscris în niște norme formale prea reductive pentru a juca pe poziții de egalitate în lumea în care Trump e profet. Obișnuiți cu mutra lui comică, cu răstirile și aberațiile scuipate în direcția oricui îndrăznește să îl contrazică – lucruri mult mai tulburătoare decât matrapazlâcurile de față, pe care ficțiunea le așază inevitabil la o distanță safe –, The Apprentice nu poate să ne surprindă cu adevărat. El are, din start, dezavantajul față de medii mai directe și mai rapide, de la reel la TV. Punerea în formă cinematografică mainstream nu se poate realiza, atunci, decât printr-o sărăcire a țesutului sensibil de origine, a acestei bogății de stimuli, temporalități, realități centrifuge, dar strânse laolaltă în entitatea „Trump”.

Filmul încearcă să miște ceva pe frontul audiovizual – dar încercarea e subțire. Început pe peliculă de-a lungul evenimentelor anilor ‘70, trece pe video pe măsură ce anii înșiși trec și ne îndreptăm dinspre finalul jalnic de mandat al lui Nixon către triumful politicilor reacționare de stat sub bagheta ex-starului-de-serie-B-devenit-președinte Reagan (un fel de prototip trumpist). Mai mult gimmick calofil decât formă care gândește, ideea se poate, totuși, accepta în măsura în care Trump însuși e om de imagine și de aparențe. Filmul nu e altceva. De la jocul studiat al lui Stan, care începe să își țuguie buzele tot mai pornografic și să îngrămădească tot mai multe superlative în fraze fără predicat odată cu trecerea timpului, și până la cel al lui Jeremy Strong, mai mult decât puternic în rolul lui Cohn – un degenerat din gama acelui antagonist jucat de Steve Carrell în Foxcatcher (2013) –, oamenii și-au făcut temele: au studiat fațada lumii lui Trump și a acoliților, partea vizibilă (de la mimică la replici celebre) care a fost fixată pe suport audio-video de-a lungul timpului.

Plăcerea procurată de acest joc de ricoșeuri între Trump-ul adevărat și cel din film există, dar e limitată. Ea abia dacă relevă o infimă parte din flerul comunicațional al acestei bestii media. Nu e sigur dacă ficțiunea clasică, bine făcută în cadrul unui proiect de film respectabil, cea care merge ca unsă de la A la B, mai poate avea un cuvânt relevant de spus pe acest teren al arestului sensului, fie și când încearcă să se camufleze în spatele unei estetici agățătoare. Mai degrabă, cum bine remarca teoreticianul Dork Zabunyan într-o carte recentă despre Trump și imagini, abia un film precum Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010) poate spera să surprindă esența unui asemenea avatar. Paradox: tocmai un proiect ocupat cu montarea unor imagini de arhivă – asumat deci ca imagine parțială asupra subiectului său – conține în miezul său un adevăr biografic. Acolo unde un biopic despre viața lui Ceaușescu s-ar fi lovit de aceleași aporii ale unei ficțiuni prea strâmte și edificatoare, imaginile înregistrate de camerele oficiale ne spun un lucru mai modest, dar mai valoros: sunt doar niște imagini, vorba lui Godard, dar niște imagini juste (pentru că nu pretind altceva), chemate acum să își facă autocritica. Aștept cu nerăbdare un portret al lui Trump așa cum s-a văzut el reflectat în zeci de mii de cioburi mediatice. Dar vulgaritatea aceea va fi mult mai greu de tolerat decât ce s-a încercat în The Apprentice, căci va fi lipsită de orice plasă de siguranță.

The Apprentice rulează în cinematografe de pe 18 octombrie.