Autorul funcţionează pe două direcţii: una este legată de anularea convenţiilor teatrale, a doua este legată de violenţa care ne înconjoară zilnic. Ambele direcţii țin de responsabilitatea - a artei şi a media - faţă de public şi de expunerea constantă la violenţă. Spaţiul de joc setează de la început o stare de curiozitate şi chiar de disconfort: două gradene, plasate faţă în faţă, pe care spectatorii sunt invitaţi să se aşeze, sunt atât de apropiate încât nu există, practic, niciun loc pe care ar putea evolua actorii. Asta până când, după o aşteptare prelungită, spectatorii descoperă că actorii sunt printre ei. Şi acolo vor rămâne, acolo vor juca, acela va fi spaţiul de reprezentare. Apoi, după aşteptare, spectacolul continuă cu un dialog lejer între un actor şi spectatori, după care virează subtil - poate prea subtil, căci unii dintre spectatori au rămas în continuare în starea de şuetă cu actorii, deşi nu mai era cazul - spre desfăşurarea obişnuită a unui show: text, acţiune, poveste. Obişnuită, da, dar în condiţiile deja create, în acel spaţiu, cu acea răsturnare a perspectivelor şi cu actorii integraţi în public (limitele între spectacol şi realitate sunt astfel anulate, măcar ca intenţie).
Aici intervine conţinutul spectacolului. Practic, Autorul este un text în text (sau un spectacol în spectacol): patru personaje (Autorul - Claudiu Bleonţ, doi Actori - Ioana Manciu şi Vlad Drăgulescu, şi un Spectator - Vlad Udrescu) dezbat un spectacol în care primii trei sunt creatori şi cel de-al patrulea spectator. Spectacolul discutat „se creează" efectiv în timpul spectacolului propriu-zis, cu toată bucătăria internă - ce a vrut să spună autorul (la propriu), cum s-a făcut documentarea, cum au decurs repetiţiile, ce urmări au fost. Desigur, spectacolul este redat indirect, „povestit", dar există şi scurte momente de joc direct, în care actorul - personaj devine personaj de-a binelea. Şi uite aşa, Tim Crouch glisează, cu graţia unui şarpe, între naraţiune şi reprezentare, convenţie şi anularea ei, realitate şi spectacol. Crouch impune, de fapt, ascultarea activă din partea spectatorului, care trebuie să îşi reseteze „canalele" de percepţie: nu văzul, ci auzul şi, pe cale de consecinţă, imaginaţia.
„Mi-am asumat responsabilitatea asta, să văd imagini ale abuzului, cu decapitări, de exemplu! Să deschid toate link-urile de pe computer. Să descarc și să transfer și să culeg. Să explorez modul în care pozele astea modelează relațiile dintre noi. Să le grupez și să le regrupez. Pe scenă, presupun. Să mă bombardez, pur și simplu, cu cele mai grotești detalii! A fost chiar extrem de ușor să le găsesc. Chiar e mai complicat să le eviți. Superba mea soție m-a întrebat cum de pot eu să mă uit la asemenea imagini, ca să nu mai vorbesc de folosit în teatru. Cum putem să nu ne uităm? I-am răspuns. Dacă nu le reprezentăm, atunci suntem în pericol de a le nega existența."
Revin la tehnică: prima reprezentare a piesei a avut loc la Royal Court, Londra, cu Tim Crouch în rolul lui Tim Crouch şi cu numele reale ale actorilor care joacă rolurile Actorilor. Se producea astfel o intenţionată confuzie între real şi verosimil, care nu poate fi reprodusă în alte reprezentări. Deşi în text este prevăzut că numele celor două personaje - Actori sunt numele reale ale actorilor, acest lucru nu se poate realiza oriunde. De exemplu, în România ar fi necredibil să îl vezi pe Claudiu Belonţ „dându-se” drept Tim Crouch - mare bucurie să îl revăd pe Bleonţ fabulos în rolul ăsta profund inconfortabil, căci Crouch a avut grijă ca el să iasă cel mai „şifonat" din spectacol - şi doi actori români care „pretind" că au lucrat cu Crouch.
