Screaming Females - All at once
O fi prea devreme să constatăm că 2018 e deja un an foarte bun pentru rock? A început foarte bine, cu Songs of Praise (Shame), revenirea Franz Ferdinand nu ne-a strepezit dinții (fără să reinventeze, totuși, roata), iar Ezra Furman (Transangelic Exodus), Ty Segall și Car Seat Headrest chiar îți dau speranțe serioase pentru viitorul acestui mult oropsit gen. Până la momentul în care se coagulează o nouă „explozie” de tipul celei de la începutul anilor 2000, pare să nu mai fie mult.
Lista tocmai ce s-a îmbogățit cu al șaptelea album Screaming Females, All at once. Screamales, cum sunt alintați, sunt un trio indie cu ceva vechime, asemănător din multe puncte de vedere celor menționați mai sus. Vă ziceam despre ei încă de-acum doi ani: ethos punk/DIY apăsat, riff-uri extrem de ușor de memorat (unele dintre ele, adevărate earworms) și vocea sfredelitoare a Marissei Paternoster.
Zgâlțâită nouăzecist, muzica Screaming Females n-are nevoie de hashtaguri ipocrit ori oportunist-feministe: își trage energia din deceniul grunge (pălărie foarte largă, în care încape multă lume - dar despre asta, altă dată), din riot grrrl și din contagiosul entuziasm al unei perioade în care PJ Harvey, Courtney Love și Kim Gordon erau adevărate superstaruri. Love a rezumat magistral fierberea acelor ani: întrebată ce-ar trebui să facă o tânără interesată de muzică, a răspuns scurt: „It’s the nineties, pick up a guitar!”.
All at once pornește fără menajamente - chitara grea, basul la fel și foarte micile momente de respiro (loud/quiet/loud, adică) îți sar instantaneu în ureche în primele zeci de secunde din Glass House, un cântec despre timpul pierdut degeaba prin social media și despre efectele pe termen lung ale bulelor în care suntem cu toții prinși. Un refren scurt și eficace - „My life in/This glass house/Impossible to get out” - se-ntinde, insistă și se înrăiește pe măsură ce piesa înaintează: e un cadou de-nceput pentru cei obișnuiți cu stilul abraziv al precedentelor albume, repede contrabalansat însă de melodicitatea lui Black Moon și de sonoritățile de-a dreptul pop din I’ll make you sorry.
Dincolo de tărăboiul așteptat (și meritat), melodicitatea din All at once e noutatea cea mai evidentă - în Soft Domination ai parte de armonii vocale surprinzătoare, Deeply strecoară câte-o clapă psihedelicos-glumeață pe ici, pe colo, iar secția ritmică are, de această dată, exact aceeași greutate pe care-o aveau pînă acum chitara și vocea Marissei. E, cu siguranță, (și) efectul colaborării cu o legendă a undergroundului american - Brendan Canty, bateristul Fugazi, își lasă apăsat semnătura în Soft Domination: omul bate cu înverșunarea unui hardcore-ist de pe vremuri, dar și cu relaxarea unui tobar de soul/R&B.
Nou-găsita accesibilitate Screaming Females ar fi făcut dintr-o țopăială precum I’ll make you sorry un hit în toată regula pe la mijlocul anilor ’90. Rock’n’roll făr’de griji în prima parte, bridge la turație redusă, solo-ul infecțios și înc-o tură de refren: 4 minute și-un pic debordând de energie, de atitudine (e clar că femeia se răstește la cineva care i-a tras o nemeritată clapă) și de meșteșug. Chamber for Sleep, despărțită în două bucăți care însumează vreo opt minute, folosește cam aceleași trucuri, dar e mai puțin economicoasă: își permite, adică, să-ți dea câteva târcoale înainte să sară pe tine. E și o bună ocazie pentru noi (și oarecum neașteptate) armonii, pentru percuție mai funky și iarăși, pentru clape - și clopoței!
Dacă bucățile destinse sunt aproape fără greșeală, cele mai scurte - tocmai acelea care, în teorie, ar trebui să sune mai punk-ish și să te facă să le asculți în loop - au mai degrabă aspectul unor schițe neglijente: idei insolite sunt de găsit și-n Drop by Drop, și-n Dirt și (mai ales) în End Of My Bloodline, dar ele nu se coagulează, nu „sar din pagină”. Drept urmare, rup ritmul albumului și-i strică omogenitatea: o durată de peste 50 de minute ar fi presupus, la o astfel de trupă, suficiente resurse pentru a evita repetiția sau timpii morți. E, dacă vreți, echivalentul „burților” din cinema: să fi reușit să se rezume la o jumătate de oră-40 de minute, acest album ar fi devenit obligatoriu. E „doar” foarte bun și anunță, sper, vremuri și mai și.
