Talk to Me (Australia, 2023, r. Danny & Michael Philippou) e un film horror care te sperie, dar în timp ce te face și să simți și să gândești.

Filmele horror au fost dintotdeauna un fel de microcosmos al industriei cinematografice și un veritabil turnesol pentru felul în care industria reacționează la diverși „stimuli” externi. Încă de la începuturile cinematografiei, horrorul a fost acolo, sub diverse nume. Fie că vorbim de iterații timpurii, precum Le Manoir du Diable (1896), adaptări ale unor clasici ca Frankenstein (1910) sau filme care au avut un impact cultural profund și s-au integrat în primele stilistici recognoscibile, ca Nosferatu (1922), elementele horrorului au fost prezente și căutate de dinainte ca genul să fie recunoscut ca atare. Dintotdeauna au existat oameni care au căutat să exploreze în siguranță emoția primară a fricii și (de ce nu?) să plătească pentru ea.

Și pentru că spaima sells, filmele de groază (și, în general, cele de gen) au fost și terenuri fertile de testare pentru cineaști în căutare de public și voce. Orice e posibil, doar să facă filmul bani. În horror poți experimenta cu formatul, cu tehnica narativă, poți testa tehnologii noi cu bugete mici și te poți juca chiar cu sexualitatea, fără ca producătorii să te tragă de urechi. Până la urmă nu faci următorul Transformers, ci un horror cu buget modest, nu?

Însă poate tocmai pentru că sunt un microcosmos al industriei, filmele horror suferă de aceleași probleme generale ale acesteia, adesea cu mult înaintea altor genuri. Tendința spre „sequelitis” (serii interminabile de filme, care au la bază producții de succes) și remakeuri s-a manifestat în horror cu ani de zile înaintea primului Star Wars sau X-Men. Filmele horror au fost printre primele care au inovat plaja efectelor speciale, cu efecte practice, și tot printre primele care le-au abandonat pentru digital, care era mai ieftin și mai rapid. Horrorul are propriul segment de producții arthouse, propriile francize și propriile explorări tematic sociale midbrow care-te-fac-să-gândești.

Aproximativ în ultima categorie intră și Talk to Me, regizat de ex-youtuberii frați Philippou. E un film horror australian brutal, dar sensibil, despre tinerețe, tristețe și complicațiile aferente lor. Premisa e extrem de simplă – niște adolescenți descoperă o mână de manechin cu care când dai noroc poți intra într-un dialog cu spiritul unei persoane decedate. Mai mult, dacă îi ceri să intre, spiritul te poate poseda, dar niciodată mai mult de 90 de secunde. Mia (Sophie Wilde) ia parte la una dintre aceste ședințe de spiritism și lucrurile o iau razna de acolo.

Colegul Sebastian Ceolca descrie Talk to Me drept un horror social în contextul consumului de droguri adolescentin – „mâna” e o metaforă pentru drog și ale sale altered states. Eu aș merge chiar un pic mai departe și aș sublinia și aspectul trist-nostalgic al filmului, în contextul unei tradiții moderne de filme horror despre tineri și nostalgie. Un alt horror social, superbul It Follows (2014) își construiește narațiunea (aici destul de explicită) despre boli cu transmitere sexuală între tineri, pe fundalul unui ruin-porn nostalgic. Tinerii din It Follows trăiesc vieți serbede și plictisitoare printre ruinele (economice) ale unor vieți mai bune și cu mai mult sens – trecutul industrial al Detroitului. În Talk to Me ruinele unor vieți mai bune sunt de natură emoțională. Mama Miei a murit în condiții suspecte, devastându-i acesteia viața și relația cu tatăl, care pare tot timpul că are ceva de ascuns. Salvarea Miei a fost familia celei mai bune prietene, Jade (Alexandra Jensen), cu care își și petrece majoritatea zilelor. Însă toată această stabilitate precară e tulburată de apariția mâinii și de jocul adolescentin cu tabuurile.

Filmul se joacă la rândul său cu tabuurile. Nu vedem multă sexualitate, droguri, (prea multe) tiktokuri sau alte lucruri pe care boomerii le asociază cu generațiile tinere. Ce vedem e însă dezgustător și brutal, dar nu o să dau spoilere. Dacă sunteți sensibili la cantități moderate de gore și brutalitate poate ar fi bine să-l ocoliți. Însă filmul nu e despre brutalitate, ci despre tristețe, doliu și lucrurile pe care le putem face din durere. Nu e primul film construit pe subiectul ăsta – dimpotrivă, parcă numai filme horror despre pierdere și durere avem în ultimii ani (Babadook, Midsommar, A Quiet Place, ca să numesc doar trei titluri foarte diferite), dar e elevat un pic de concentrarea aproape exclusivă pe experiențele Miei, jucată excepțional de Sophie Wilde. Miei i se dă spațiu să „respire”, relațiile dintre ea și ceilalți adolescenți sunt construite veridic, cu un ochi versat, și decăderea ei e cu atât mai amară. Și, din nou, frații Phillipou știu să ne arate niște adolescenți plictisiți de viață așa cum sunt ei, nu cum crede ceva producer de 50-60 de ani că ar fi. E de altfel un trend și în această direcție în horror – un alt exemplu recent foarte bun și mai light este excelentul Bodies, Bodies, Bodies (2022).

Frații Philippou au reușit să mă impresioneze și cu imaginea, lucru la care nu mă așteptam, cunoscându-le canalul de Youtube. Filmul arată foarte bine, e haotic și faux-amatoricesc unde trebuie și lucrează excelent cu culoarea, cu lipsa ei, și, de la un punct încolo, cu întunericul. 

Singurul lucru care m-a deranjat un pic, dar pe care probabil mulți l-ar considera un atu, e faptul că filmul refuză să-și dezvolte mitologia. E un film scurt, cu o premisă simplă, e adevărat, și fix acest gen de mister merge de minune în It Follows, care e voit schematic; sau în derivate ale sale, ca (destul de ok-ul) Smile (2022). În alte filme despre obiecte blestemate care ajung să te bântuie prin traumele tale, ca Oculus-ul lui Mike Flanagan (2013) sau tătucul tuturor Ringu (1998), povestea aceea de fundal poate fi un punct forte.

Per total, Talk to Me sperie, convinge și are potențial să fie o rampă de lansare pentru cei doi regizori. „Mâna” e o premisă simplă, dar destul de distinctă cât să aibă potențial de franciză – un lucru pe care nu i-l doresc. Până la urmă, e mai bine pentru toată lumea (cu excepția finanțatorilor) să fie un nou Babadook și nu Insidious.