Unele expoziții se vizitează după ce au fost închise. Se poate chiar spune că istoria artei e istoria acestor expoziții care nu mai sunt, sau oricum, poate porni din acest punct. Pentru România și pentru arta contemporană mai ales, există câteva exemple de acest fel, care marchează un moment istoric.

Un bun exemplu este expoziția grupului subREAL din februarie 1991, de la Galeria Orizont. Ea e accesibilă prin câteva imagini documentare. În spațiul gol al galeriei, fără lucrări pe pereți, artiștii au adus o piramidă de murături, asemănătoare cu display-ul mărfii din alimentară, câteva sticle goale de vin, oase de porc afumate și un firigider Arctic vechi, plin cu varză. Lângă el, tot felul de borcane și niște pungi cu pufuleți. Satira, dar și referința directă la momentul prezent sar în ochi ca mijloacele evidente de producție a lucrării. Intenția e de a plasa întregul complex de imagini reale asociate rafturilor goale din alimentare într-un spațiu de artă, unde ele devin un ready-made, adică un obiect pe care îl privim cu suspiciune ca pe o reprezentare a unei anumite interpretări a lumii – România e o țară săracă, iar voi sunteți săraci, n-aveți nici ce pune în gură, aveți frigiderul gol.

Totuși, titlul expoziției e oarecum înșelător. Introducând și frigiderul în expoziție, artiștii arată ce se întâmpla și acasă, nu numai în magazin. Dacă în alimentară nu ai ce să cumperi și te lovești mereu de piramidele ornamentale de murături, dar nu poți lua carne, sau salam, sau brânză, nici acasă, în display-ul privat al frigiderului, nu ai prea multă mâncare. Uneori te hrănești cu varză și cu pufuleți, pare să spună instalația. Comentariul trimite la situația destul de cunoscută de la sfârșitul anilor '80, când, pentru a plăti datoria externă, statul comunist făcea economie în toate domeniile, lucru resimțit puternic în restrângerea cantității și diversității alimentelor disponibile pentru consumul populației. În mod ironic, statul făcea în paralel și o campanie publică de conștientizare, conform căreia o dietă foarte frugală ar fi mai benefică pentru sănătate. De aici poate acel ton sarcastic al întregii expoziții, dar și transformarea convenției moderniste a spațiului gol de expoziție / white cube, într-o expresie a penuriei, a sărăciei alimentare.

Expoziția avea și o componentă relațională, pentru că vizitatorii erau invitați să-și fiarbă un ou și să guste din alimentele care se puteau găti cu ajutorul celorlalte instrumente de bucătărie prezente în spațiu. În galerie mirosea a șuncă prăjită, pentru a stimula apetitul. Toată această mixtură de abundență și de precaritate poate fi considerată un mijloc de a dezamorsa presiunea trecutului recent printr-o glumă. Tipul acesta de atitudine e specific anilor '80 și '90 în România, unde, după cum se vede, la un an de la Revoluție era încă relevant să vorbești despre mâncare, lipsa, ori abundența ei.

Pentru un privitor de astăzi, expoziția pare un fel sărac de a face pop-art, în măsura în care există o conștiință a contextului istoric. Produsele nu sunt fetișizate complet, pentru că ele sunt „sărmane”, „vai de ele”, sau prea puternic familiare dintr-un context intim. Aici poate că e încă un nivel de ironie – producția industrială de alimente din România comunistă pare deranjant de aproape ca metode de mijloacele și capacitățile unei gospodării obișnuite. Ne putem face cu toții murături și nu ne vine să le adorăm pe cele de la raft. Intrând azi în supermarket, ne întâlnim cu un alt tip de experiență și cu un alt tip de alimente. Ele par mai degrabă că ne sar la gât să le cumpărăm, încercând sa ne seducă folosindu-și etichelete impecabil produse, multicolore, dar și varietatea amețitoare, care, dublată de cantitățile disponibile, dau cumpărătorului o consistentă durere de cap, dar și o depresie diferită, a sațietății în fața abundenței. Oricum, azi nu putem ghici la fel de bine ca ieri ce anume e prin frigiderul vecinilor noștri.

Făcută azi, expoziția ar vorbi poate despre reducerea până la dispariție a firavei producții alimentare românești și de înlocuirea ei cu importuri, dar și despre abundența de fațadă produsă de publicitate pentru a acoperi realitatea socială a uneia dintre cele mai sarace națiuni din Europa, în care 40 % din populație trăiește sub pragul sărăciei. Ar mai vorbi poate și despre faptul că marile lanțuri comerciale, cum e Carrefour, nu plătesc taxe în România. Expoziția s-ar numi Supermarket și efectele ei ar avea loc tot într-o realitate subalternă, de data asta nu numai față de dominația statului, cât și față de cea a capitalului internațional.