În documentarul ei din 2012, Turn off the lights/Stingeți becurile, Ivana Mladenovic urmărea parcursul de reintegrare socială a trei bărbați abia ieșiți din închisoare, filmându-le întâlnirile cu familia și confesiunile sincere în fața camerei. Acest parcurs de sondare în intimitatea unor oameni săraci, din medii marginale, pare una dintre preocupările sale principale (asemănându-se, de altfel, cu Nicolae Constantin Tănase, regizorul ficțiunii Lumea e a mea). Primul lungmetraj de ficțiune al Ivanei, Soldații. Poveste din Ferentari, spune o poveste de dragoste queer, plasată în buricul unei comunități care reprimă sau respinge total ideea de homosexualitate.

Adaptând liber romanul omonim al lui Adi Schiop (bazat pe experiența autobiografică a lui Schiop însuși), Mladenovic descrie relația dintre Adi (jucat de scriitorul Schiop), un antropolog de vreo 40 ani, care se mută în Ferentari ca să scrie un doctorat despre manele, și Alberto (Vasile Pavel-Digudai), un bărbat rom care încearcă să-și găsească un drum după 14 ani petrecuți la închisoare. Alegerea inspirată a casting-ului îi oferă Ivanei posibilitatea de a crea un contrast permanent între jocul crispat al lui Schiop (care pare într-adevăr suspendat într-o stare de discomfort care devine de la un punct benefică filmului) și de jocul dezinvolt și lipsit de inhibiții al lui Digudai, un actor amator. După ce se întâlnesc la o cârciumă clandestină, Alberto îi va fi lui Adi un soi de luntraș către această lume periferică: îl plimbă la manelistul și producătorul muzical Dan Bursuc și încearcă să-l dezghețe dintr-o stare latentă (din care nici măcar el nu știe să iasă), îmbătându-l prin diverse baruri, unde îi povestește despre experiența din închisoare.

Discuțiile sexuale dintre Adi și Alberto sunt întotdeauna legate de femei. Alberto încearcă să se delimiteze de propria homosexualitate (pe care o consideră rușinoasă pentru că o condamnă vehement comunitatea și familia, simplul fapt că Adi îi oferă un telefon roz îl poate face să pară inferior în fața bărbaților), vorbind despre prostituate sau încercând să-l învețe pe Adi cum să se poarte cu o femeie. Mai mult deât atât, înainte de prima lor partidă de sex, cei doi privesc un porno cu femei. Această dublă minoritate a lui Alberto (de rom și de homosexual) îl face cu atât mai vulnerabil într-o societate retrogradă, în care norma e o sensibilitate de tip macho (bărbați care domină femeile și le protejează în același timp). Adi, în schimb, nu are nimic de pierdut, e un străin într-o lume pe care o poate părăsi oricând. De altfel, caracterul ilicit/interzis domină permanent lumea interioară a celor doi, de la faptul că Alberto nu are acte până la contractul improvizat pe care-l semnează Adi când preia apartamentul. Pare o lume în care totul are un caracter volatil, fragil, se poate sparge oricând.

Faptul că punctul de vedere al autorului e unui feminin e foarte important, pentru că el justifică distanța și neutralitatea pe care Ivana și-o ia față de scenele de sex dintre cei doi și evită în același timp orice urmă de exotism pe care ar putea s-o ofere filmul. Acest lucru se vede începând de la decizia de a nu insista pe cadrele de exterior, ci doar a  oferi niște viniete (momentul în care se împart seringi în cartier sau nunți la colț de stradă) până la a nu arăta nici măcar un sărut între cei doi, ci doar hârjoneli timide. O privire de acest tip face ca aparatul de filmat să nu devină niciodată prea intruziv, ci să lase viața să se desfășoare liber, ca și cum el n-ar mai fi acolo.

Din acest motiv, pariul docu-ficțiunii Ivanei e unul câștigat: el ne oferă un punct de vedere care nu caută să judece sau să exploateze, ci doar să redea cu candoare un lower-class pe care foarte mulți îl privesc cu dispreț sau mefianță, transformându-l într-o lume insulară din afara bulei în care trăim. Această realitate, însă, e acolo, și pulsează după regulile sau fărădelegile ei, fără a fi vreodată departe de ochii noștri. În această lume, un buldozer dărâmă o baracă, și o fetiță cu urechiușe de Minnie stă tolănită la soare; o mireasă pășește cu grație pe un covor roșu improvizat într-o scară de bloc. Oamenii privesc din micile lor cutii de chibrituri și se bucură în felul lor. De nicăieri, din praf și din sărăcie, răsar firicele splendide de viață.

Soldații. Poveste din Ferentari rulează în cinematografele de la noi începând cu 2 februarie.

Citește și:

• interviul cu Adi Schiop - „Îmi place să vin cu subversiunea, problemele, scandalul”
• profilul lui Digudai - „Eu n-am mai fost niciodată aplaudat”