Am fost la expoziția „Situații și concepte”, curatoriată de Magda Radu, deschisă la Salonul de Proiecte până pe 2 aprilie.
E greu să scrii despre o expoziție care îți place. E și mai greu dacă în expoziție descoperi artiști despre care nu știai mare lucru, care te inspiră, ale căror lucrări te lovesc în plin. Dificultatea vine din felul cum e construit limbajul uman și din felul în care funcționează paleta de emoții cu care vine acesta. O critică dură va fi mereu mai ușor de făcut. Repulsia face rapid o listă analitică a lucrurilor care te deranjează, le construiește într-o expunere logică fără cusur, pe care mânia o umple apoi cu detalii suculente. Cititorul se distrează citind-o, pentru că urmărește o luptă.
Cu sentimentele pozitive e mult mai greu. Cum să-i spui unui om că îl admiri, fără să te faci de râs? Ce argumente îi dai? Cât de mult insiști cu ceea ce ai de spus?
În plus, un artist care pentru tine e nou, dar și lucrările lui, pe care nu le cunoșteai până acum, te bulversează într-o multitudine de feluri, care sunt greu de verbalizat pe moment. Dacă ele te inspiră, nu vei putea să te lămurești despre ce e vorba decât dacă faci tu un proiect. Dacă te provoacă, va trebui să te gândești îndelung la motivele care stau în spatele reacției tale. Dacă te copleșesc prin prezența lor și îti stârnesc entuziasmul, va trebui să aștepți ca emoția să se domolească, pentru a-i culege roadele.
Din păcate, eu nu am timp pentru toate astea. Trebuie să trec direct la subiect, fără a-mi putea acorda răgazul necesar pentru a procesa în liniște ce-am văzut.
Numele expoziției de la Salonul de Proiecte este o adaptare a numelui unei expoziții care a avut loc în 1974, la Galeriile Orizont din București, unde funcționa în acea vreme Atelier 35. În expoziția aceea istorică erau lucrări de Horia Bernea, Antonio Albici și Decebal Scriba.
Cronica expoziției, scrisă atunci de Iulian Mereuță a fost cenzurată, pentru a nu rămâne în urmă nici o documentare scrisă a evenimentului.
La acest nucleu inițial, cu o mare importanță documentară astăzi, curatoarea Magda Radu a mai adăugat și lucrări de Pavel Ilie, Julian Mereuță și Mihai Olos. Astfel, se conturează portretul colectiv al unei generații de artiști activi în anii ’70, strâns legați de arta conceptuală.
Dincolo de lucrările de artă, expoziția mai conține și o parte din corespondența artiștilor între ei, dar și o corespondență cu unul din criticii de artă europeni interesați de conceptualism, cehul Jindrich Chalupecky.
Lucrurile care m-au interesat cel mai mult în expoziția de la Salonul de Proiecte erau ale lui Decebal Scriba, ale lui Iulian Mereuță și ale lui Pavel Ilie.
E vorba de lucrarea din seria Măști (1972) a lui Decebal Scriba, de Captured (1970) a lui Iulian Mereuță și de Obiect (1972) a lui Pavel Ilie.
Cel mai bine putem naviga prin lucrările astea cu o serie de întrebări.
Despre ce crezi că e vorba într-o fotografie în care un artist își face un autoportret, din semi-profil, în care poți vedea că și-a montat o ureche enormă de plastic în jurul urechii lui? Dar dacă și-a pus în gură și un ochi, poate o proteză de sticlă, care îi iese dintre buze? Dar dacă acel ochi pare să se privească pe sine într-o oglindă mare de buzunar?
E o situație simbolică? E vorba de un om cu simțuri supradimensionate? Sau e vorba de supravegherea statului asupra cetățenilor săi?
Ce subiect tratează o serie de fotografii, al căror titlu se traduce în română ca – prins / capturat / captiv? La ce fel de captivitate trimite sfoara în care e prizonier corpul artistului? Ce anume din situația politică sau istorică a României din anul 1972 îl face pe artist să se pozeze în postura asta de victimă? Ce îl oprimă?
A treia lucrare are de-a face cu obiecte geometrice, dar și cu contrastul puternic dintre materialele din care e făcută o sculptură. Pentru americani, minimalismul a însemnat de multe ori obiecte perfecte, superbe estetic, făcute din metal și sticlă. Pentru artistul român Pavel Ilie, minimalismul înseamnă un obiect făcut din placaj de lemn și argilă. Descrierea lui ar fi ceva de genul – o cutie perfectă de lemn în care e așezată o cărămidă mare de lut, care se vede prin capacul perforat și printr-o fantă, în partea din față.
E greu de spus ce poate fi atât de interesant la o asemenea lucrare. Dacă o citești dinspre preocupările pentru simbolistica creștină ale grupului Prolog, poți vedea aici o metaforă pentru corpul uman, care, conform textului biblic, e țărână. Astfel, obiectul e un sicriu deschis.
Dacă citești strict prin unghiul materialist al minimalismului, poți vedea în acest obiect o dilemă de tip filosofic, pe care o creează în observarea lumii co-existența lucrurilor clare și a celor mai puțin clare, a formei și a informului, a lucrurilor perfect definite, față în față cu nedefinitul.
Obiectul însuși este un mariaj dintre cele două, la nivel metaforic putând fi asimilat întâlnirii, sau co-abitării contrariilor în sensul cel mai general, încât putem spune că avem aici o metaforă a lumii, în întregimea ei. Într-o înțelegere excesiv de savantă și de pretențioasă, revenind la un repertoriu sacru, obiectul poate fi acel coincidentia oppositorum de care vorbea Eliade.
O altă citire savantă vine dinspre structuralism, care poate vedea aici mecanismul de bază al unei structuri, care se construiește, conform acestei filosofii, pe baza unui set de contrarii. Cutia de lemn geometrică și tare și lutul inform și sfărâmicios. Apoi, deconstrucția poate la fel de bine să își însușească acest obiect, care poate fi considerat, prin multiplele tipuri de formă și de materie pe care le înglobează, drept un indecidabil, adică acel ceva care nu e nici ceva definit, nici ceva nedefinit, nici chiar ordine și nici chiar haos.
Dacă te pufnește râsul la asemenea explicații înseamnă că ai umor, dar și că îți lipsește naivitatea, sau disponibilitatea de a observa obiectele și fenomenele dincolo de prezența lor umilă, drept niște puncte sensibile, în care se intersectează fie preocupările tale de ordin religios, practic, filosofic, sau observații de altă natură.
În ceea ce mă privește, fiind un geek de artă contemporană, obiectul ăsta m-a lovit puternic și mi-a provocat o mare satisfacție.
Dincolo de toate astea, de ce e importantă o astfel de expoziție? Din ce fel de motivații ia naștere așa ceva?
În primul rând, e un privilegiu să ai acces în 2017 la o expoziție cenzurată, sau „făcută pierdută” cândva în trecut, în 1974. Asta cu atât mai mult cu cât artiști ca Scriba, Mereuță și Ilie chiar au dispărut sub un văl de anonimitate, cel puțin în ceea ce mă privește.
Pentru mine, e prima dată când iau contact cu munca lor.
În sensul ăsta, îți va fi de folos să mergi pe 26 februarie, la ora 17, la Tranzit București, unde se va lansa cartea House Party. Publicația e un reperaj pentru expozițiile de apartament care au avut loc în 1987 și 1988, la care a participat și Decebal Scriba, împreună cu alți artiști importanți ai acelei perioade.
Apoi, în al doilea rând, e importantă calitatea lucrărilor. Nu mi-ar fi rușine cu expoziția asta într-o retrospectivă europeană sau americană de artă conceptuală. Nu numai că artiștii sunt maturi, dar sunt pe picior de egalitate cu colegii lor, fie din vest, fie din est, atât ca profunzime a practicii artistice, dar și la nivel de personalități singulare.
În al treilea rând, e importantă felia asta de timp și de artă pentru contextul românesc, în care ea apare ca un contrapunct la direcțiile dominante în UAP-ul anilor ’70, care urmărea, în majoritatea timpului, cu totul alte direcții.
În al patrulea rând, un asemenea eveniment e parte dintr-o căutare mai largă a scenei de artă contemporană din România a acelor precedente istorice și a acelor artiști care validează lucrurile care se fac astăzi.
O problemă cu asemenea „strămoși” e că de multe ori ei sunt mai actuali decât artiștii tineri. Bazele discursului actual s-au pus în anii '60-'70 și multe din lucrările istorice au o prospețime și o motivație care par mult mai puternice decât diversele derivații pe care le vedem astăzi.
O altă parte a discuției despre precedentele istorice e o întrebare legată de tipul de narațiune pe care acestea îl legitimează. Aici ieșim cu totul din expoziția de față, care urmărește să plaseze în timp și spațiu câțiva artiști români importanți.
Ceea ce urmează mai jos e o încercare de a-ți descrie o serie de probleme pe care le văd legate de felul în care alegem să vedem precedentele istorice ale scenei de artă din România.
Pentru început, e clar pentru noi toți, în 2017, că arta contemporană e legată de teoria critică și de societatea deschisă, de lupta pentru drepturi egale, dar și de ideea de justiție socială. În același timp, nu ne mai permitem să fim naivi și să nu observăm că aceste idei și practici au un substrat politic și că se pretează unei instrumentalizări imediate în cadrul unor discursuri culturale care, de exemplu, slăvesc virtuțile modelului vestic de viață și arată multiplele defecte ale societăților din est.
Ca să fiu un pic mai clar, arta contemporană e legată și de dorința de modernizare, liberalizare și europenizare pe care România a manifestat-o după revoluția de la 1989. În contextul ăsta, s-ar putea spune, exagerând un pic, că arta contemporană a fost legată de la început de o anumită accepțiune a libertății societății civile, văzută ca un deziderat de implementat, după cincizeci de ani de totalitarism.
În plus, o re-citire retrospectivă care descoperă „acte de libertate” în trecut, le validează pe acestea și drept cultură contemporană avant la lettre, sau cultură contemporană reală, devalorizând automat alte tipuri de producție culturală.
Exagerarea caracterului vestic, european, meritoriu, liber, modern, al artei contemporane și minimalizarea modelelelor de producție care nu intră imediat în acest model mi se pare un derapaj regretabil, după cum se va vedea mai jos.
Problema mea cu o asemenea citire e că se dezvoltă uneori într-o viziune alb-negru, în care deruta unor artiști, nuanțele legitime ale muncii lor, sau practicile hibride, nici contemporane, dar nici non-contemporane pălesc în fața unei ortodoxii care de-abia începe să își afirme hegemonia.
Vreau să dau aici un exemplu pe care l-am mai dat și în altă parte, adică exemplul muncii de artist a lui Ion Grigorescu, care a fost împărțită de curatorii internaționali în interesant (partea de foto-video și de foto-pictură) și neinteresant (partea de muncă alături de grupul Prolog). Mie îmi vine greu să cred că un artist atât de rafinat poate fi împărțit în felul ăsta. Mă îndoiesc și că împărțirea asta poate avea la bază un criteriu valoric real. În plus, cazul ăsta particular cred că ridică în mod concret problema unui anume tip de recuperare unilaterală, care ratează multe alte nuanțe necesare.
Din nou, asta nu e problema expoziției de față.
E o problemă mai generală, care pe mine, ca iubitor de artă, mă preocupă intens. Și asta cu atât mai mult cu cât recuperările dinspre ideea de libertate legată de societatea civilă, așa cum a fost ea formulată ca discurs după 1989, ridică foarte multe probleme de poziționare. Printre ele, dincolo de optica reductivă și de diversele exagerări, una dintre cele mai dificile probleme e imperativul pe care îl plasează asupra artistului. Fie că e vorba de viața în capitalism sau în totalitarism, artistul trebuie să fie, conform acestei narațiuni, cel care se luptă eroic fie cu supremația banului, sau direct cu dictatorul. El trebuie să fie cel mai vocal oponent, deși e unul din cei mai slabi actori sociali. Pretenția asta mi se pare disproporționată și nerealistă.
Poate că in viitor, după ce istoria anilor 1950 – 2010 se va fi scris cu mare atenție, din punct de vedere documentar, va apărea și momentul propice unei critici a acestui tip de mitologie a libertății, care de fapt e o comandă socială deghizată.
Potrivit acesteia, artiștii trebuie să se sacrifice, să se expună și să facă gesturi publice, în timp ce restul populației poate să își trăiască viața liniștită. Și asta pentru că nimeni nu vine să-i întrebe pe oamenii care nu activează în cultură, sau pe scena publică în general, ce-au făcut ei atunci când era ceva de făcut, sau de spus.
Dincolo de toate astea rămâne o expoziție care îți va ridica mult mai multe întrebări, care îți va provoca atenția și înțelegerea cu mult mai multe lucrări decât am putut eu să prezint aici. Dacă te interesează cât de cât probleme ca – recuperarea memoriei culturale, libertate în timpuri de totalitarism, artă conceptuală într-un context precar, puterea eliberatoare a unui gest simbolic – atunci vei avea ocazia să te bucuri din plin.
Expoziția „Situații și concepte” poate fi vizitată până pe 22 aprilie la Tipografia Universul (Corpul B, etaj 1, str. Ion Brezoianu 23 – 25, București. Joi – Duminică / 15.00 – 19.00)
