Film / Experiment

Suprarealism sovietic

De Georgiana Mușat

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 12 aprilie 2018

The Color of Pomegranates (r. Serghei Parajanov, 1969) va avea o proiecție specială în cadrul Bucharest Fashion Film Festival, duminică, 15 aprilie, la Cinema Elvira Popescu, ocazie pentru a-l revizita în felul ăsta și pe Serghei Parajanov, unul dintre cei mai importanți cineaști din cultura armeană.

The Color of Pomegranates/Culoarea Rodiei începe cu o voce din off care spune: „I am he whose life and soul are torment”/„Eu sunt cel pentru care viața și sufletul sunt un chin”. Deși filmul urmărește viața poetului și trubadurului armean Harutyun Sayatyan (1712-1795), supranumit și Sayat Nova, Parajanov interpretează în cheie simbolică întreg parcursul poetului, de la educația primită la mânăstirea Sanahin din nordul Armeniei până la momentul în care a fost poet la curtea regelui Heraclius al II-lea, apoi retragerea la mânăstirea Haghpat șamd. Aceste evenimente sunt greu de reperat la o primă vizionare, ba chiar imposibil pentru cineva care nu cunoaște biografia lui Sayat Nova. Asta pentru că imaginarul lui Parajanov e mai degrabă o incursiune într-o lume a viselor, în care personajele se confundă, iar acțiunile capătă aspectul unor ritualuri din folclorul armean. Dincolo de legăturile cu Sayat Nova, filmul e premonitoriu și pentru parcursul de martir al lui Parajanov - după realizarea lui, guvernul din Rusia i-a interzis să mai facă film 15 ani și l-a trimis aproape 5 ani în închisoare pentru „tendințe suprarealiste” și homosexualitate.

Trailer „The Color of Pomegranates”

Până la Shadows of Forgotten Ancestors/Umbra Strămoșilor Uitați (1964), Parajanov nu practica un cinema simbolic, ci pur și simplu făcea realism socialist, pe rețetă stalinistă. Odată ce a văzut Copilăria lui Ivan (1962), primul lungmetraj al lui Andrei Tarkovski, Parajanov și-a schimbat complet felul în care vedea cinemaul, conștientizându-i abilitatea de a capta realitatea în manieră alegorică și simbolică. Parajanov i-a rămas etern recunoscător lui Tarkovski, căruia i-a și dedicat ultimul film, Ashik Kerib (1988).

Spre deosebire de filmul său anterior, Shadows of Forgotten Ancestors, The Color of Pomegranates e complet static - nu există nicio mișcare de cameră; mișcarea se produce în interiorul cadrului, prin personaje și obiecte deseori plutind în aer sau rotindu-se încet, venind spre aparatul de filmat sau privind deconcertant la cameră. Deși sub forma unui teatru filmat, hiperstilizarea tablourilor prin decoruri și costume, dar și iluzia magiei (obiecte și personaje care dispar din cadru prin jump cut, à la Georges Méliès) contribuie la o formă foarte specială de suprarealism, care i-a fascinat depotrivă pe Godard, Pasolini și Antonioni.

Acest stil idiosincratic îmbină atât obiceiurile culturale armene (împreună cu cântecele lui Sayat Nova, care încă mai au ecouri contemporane), cât și alte repere culturale comune, cum ar fi  Hamlet sau cinemaul suprarealist al lui Germaine Dulac (într-o secvență care face aluzie la La Coquille et le Clergyman (1928), considerat a fi primul film suprarealist din cinematografia mondială). Prezența simbolică a lui Dulac e cu atât mai importantă: ea e una dintre primele regizoare queer. Deși sunt insesizabile hint-urile homoerotice din The Color of Pomegranates, Parajanov o distribuie pe actrița Sofiko Chiaureli în 6 roluri diferite, de bărbat și de femeie. Figura ei androgină anulează convențiile realiste ale filmului (contribuind la aspectul său oniric) și demontează simultan orice convenție de gen.

The Color of Pomegranates a avut foarte puțini epigoni în cinemaul contemporan, din pricina stilului foarte greu de reprodus; cu toate astea, Parajanov are un fel de cult following underground printre cinefili. Cea mai pregnantă influență a avut-o asupra regizorului indian-american Tarsem Singh, care include în manieră eclectică aspecte mitologice într-un imaginar oniric - The Fall (2006), e cel mai cunoscut exemplu. Influența lui Parajanov, însă, se vede prin modă și muzică - designerul brazilian Alexandre Herchcovitch a scos o colecție în ianuarie 2010 care îi este dedicată cineastului, iar Nicolas Jaar a realizat o coloană sonoră experimentală pentru Culoarea Rodiei.

12 aprilie 2018, Publicat în Arte / Film /

Text de

  • Georgiana MușatGeorgiana Mușat

    Scrie critică de film, e licențiată în Ingmar Bergman și mereu cu mintea în altă parte.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK