Doi preoţi portughezi cu caş la gură, Rodrigues (Andrew Garfield) şi Garupe (Adam Driver), pătrunşi de credinţa lor, dar prea puţin versaţi în ea – ceea nu e tocmai tipic iezuiţilor, dar fie – pleacă în 1643 în Japonia. Aşa începe Silence, cel mai recent film marca Martin Scorsese. Ei vor fi ultimii misionari trimişi acolo, le spune părintele Valignano (Ciarán Hinds), căci persecuţia împotriva creştinilor a ajuns la cote înalte, lăsându-se cu torturi variate şi execuţii în masă. Una dintre victimele acestei represiuni este chiar mentorul celor doi, preotul şi misionarul Ferreira (Liam Neeson), doar că el a renunţat la creştinism în favoarea budismului şi o duce bine-mersi, ba chiar are o familie.

Cei doi preoţi ajung în Japonia, îşi fac misionariatul undercover, însă eforturile lor aduc mai multă violenţă și mai multe victime din tabăra creștină. Misionarii sunt în cele din urmă capturaţi, iar Inchizitorul Inoue (Issey Ogata într-un rol excelent), care a prins gustul convertirii creştinilor, mult mai eficientă decât reprimarea (care nu face decât să producă noi martiri), le-a pregătit o ordalie potenţial fatală.

Adaptare a celui mai cunoscut roman de Shusaku Endo, pe care Scorsese a decis să o regizeze încă din 1994, lungmetrajul păstrează structura cărţii de diverse voci narative, inclusiv cea a lui Rodrigues. Se vede, însă, de la o poştă că Silence e un passion project al regizorului, care îşi permite să fie mult prea lax din punct de vedere narativ. Altfel spus, filmul are destule „burţi”, iar Garfield duce tribulaţiile personajului principal într-o zonă adeseori naiv-hollywoodiană. Când se întreabă de ce povara credinţei e atât de grea pentru aceşti oameni (japonezii creştini), îţi vine să îi dai două peste ceafă şi să îi aminteşti experienţele de care au avut parte creştinii la început – arsul pe rug, leii, crucificarea etc.

Torturile din Japonia sunt aproape puse în oglindă, ba mai mult, e şi un Iuda prin preajmă (cu menţiunea că trădatul unui preot costă aici 300 de arginţi), iar figura Inchizitorului e diabolică de-a dreptul. Ce tratează prea puţin Scorsese – şi avea loc în aproape trei ore – e proba credinţei în contextul în care treci de pe poziţii de putere într-una a „celuilalt”. Regizorul preferă o imersiune în paradoxuri – poate fi renegarea credinţei un act de redempţiune? -, doar că îi ia mult prea mult timp pentru a ajunge acolo şi pierzi miza destinaţiei pe parcursul voiajului.

PS: Punctul indiscutabil forte al lungmetrajului este imaginea, extrem de picturală şi folosită drept contrapunct al parcursului emoţional al protagonistului.

Silence a intrat în cinemaurile din România din 17 martie.