De vreo zece ani, poate mai bine, filologia română se află într-un moment metacritic, care se vede din aceea că criticii și universitarii se întorc tot mai des spre problemele generale ale câmpului și încearcă să-l privească din afară în loc să-l confirme și să rămână exponenți ai acelorași tradiționale practici. Moda monografică veche de tipul autorul și opera, care a fost cuminte, dar utilă istoricește, n-a dispărut și încă mai face victime printre cei lipsiți de imaginație teoretică, dar acum se poartă o distanță critică de principiu, care anunță că, chiar și acolo unde practica rămâne neschimbată ca gen doctoral, ea se va încărca de noi concepte și de noi direcții. Dacă ăsta e semn al „predilecției pentru alternative” pe care o vedea academicianul și criticul americano-palestinian Edward Said ca fiind marca veritabilă a conștiiinței critice sau doar o rău intenționată neliniște ideologică e o falsă dihotomie; era inevitabil ca ceva din marea masă de teorii contextualiste de după anii ʼ60 să pătrundă în discursul literar românesc și să-l încarce cu hermeneutica sociologizantă care face din orice teorie un spectru mai mult sau mai puțin oblic al unei poziționări istorice.
Cartea Roxanei Eichel cade undeva în această nouă mișcare, doar că nu vorbește despre criticii interni, ci despre cei externi, despre emigranții intelectuali, și din mulții pe care i-ar fi putut alege, despre trei dintre ei: Matei Călinescu, Toma Pavel și Virgil Nemoianu. Nu vorbește despre ei nici în maniera deconstrucției ideologice și încărcate de ușoară aversiune pe care am văzut-o în Pentru o nouă cultură critică românească, ci ceva mai așezat, mai teoretic, mai analitic.
Într-un eseu acum antologic, Said vorbea despre ce se întâmplă cu teoriile de îndată ce-și schimbă locul. Ideea din Traveling Theory era că o teorie își schimbă nuanțele și scopurile pe măsură ce-și schimbă și urgența și că, la origine, poate să apară ca rezultat al unei situații istorice date, care-i cere o anumită formă și o anumită gravitate, dar că apoi – emigrând și ajungând poate într-un loc care nu mai cere de la ea aceeași urgență –, se poate, de pildă, intelectualiza și instituționaliza în feluri care sunt productive, dar inevitabil infidele, ba poate chiar trădătoare în raport cu energiile ei inițiale. Ce încearcă Eichel să facă e să urmărească felul în care apar teoriile despre literatură ale celor trei comparatiști români și ce se întâmplă cu ele odată ce-și schimbă locul, jocul și perspectivele. Toți trei au în comun nu doar generația și ca atare „școala”, ci și o propensiune teoretizantă și poate – în tinerețe – un anumit ermetism literar. Volumul sugerează chiar că plecarea lor a lăsat o oricum ateoretică critică românească postbelică într-o și mai mare pană de idei, pentru ca în cele din urmă, când încearcă să se reintegreze în viața culturală românească după căderea comunismului, să simtă ei înșiși că nu se mai pot racorda ușor la un mediu care, de altfel, nici nu i-a recuperat cu totul.
E o întrebare bună dacă „recuperat” e cuvântul potrivit aici și dacă în cele din urmă atitudinea cercetătorului față de cei trei sau față de mulți alții care au plecat în aceeași perioadă ar trebui să fie una de investigare a operei lor prin prisma unei românități continue, presupuse, fie și latente (care e întrebarea cu care e citat și Mircea Martin în acest volum, dar care ar merita citită poate și în lumina recunoașterii lui Călinescu din jurnale că întoarcerea în România anilor ʼ70 ar fi însemnat pentru el o „sinucidere intelectuală și poate morală”.)
Că ei înșiși, mai ales Nemoianu și Călinescu, își simt exilul ca pe o îndepărtare și descentrare o știm din jurnale și interviuri. Dar asta e o problemă istorică, care pe Eichel o interesează mai puțin. Asta e de fapt una dintre ambiguitățile Criticii regăsirii – și anume că investighează schimbările la nivel conceptual ale unui transfer geografic, adică reflexia nominală a unei mutări materiale, dar fără să petreacă prea mult timp asupra celei din urmă, pe care o rezolvă poate prea sumar, chiar și pentru o carte care urmărește discutarea ideilor și nu a biografiilor. Dacă citiți cartea pentru detalii de fond istoric, ele nu sunt primare și veți primi aproape numai interpretările, și încă unele care reconceptualizează lecturile în termeni de două ori mai abstracți, demers demn pentru lectura analitică care ni se oferă, dar care nu se oprește prea des să ne facă înțelegerea ei mai ușoară și nici, parcă, s-o coerentizeze până la capăt.
Ideea principală – în măsură în care reușesc s-o extrag din diversitatea analizelor – este una mai degrabă de nuanță: și anume că în toate peregrinările lor academice și metodologice prin studiul literar de după plecare, cei trei rămân ancorați într-o anumită moderație, distanță, reticență față de cele mai recente realități teoretice occidentale, o atitudine ce are ca sursă, pe de o parte, faptul că ei nu renunță la unele dintre axiomele spațiului cultural de proveniență (în speță centralitatea literaturii și primatul esteticului, dar și un anumit impresionism subiectivist), dar și – mai interesant – existența unui ecart conținut în însăși realitatea exilului. Mai exact: unii dintre ei teoretizează distanța tocmai pentru că ocupă ei înșiși o distanță. Înstrăinarea aceasta resimțită este și lingvistică, și culturală, poate și venind din aceea că li se pare că Occidentul nu înțelege foarte bine ce e periculos în ideologemele de care ei înșiși încercaseră să se îndepărteze prin exil. Ca la Theodor Adorno sau Said, dislocarea garantează o mai autentică probitate, iar dezrădăcinarea produce creativitate, pentru că vezi mai ușor nuanțele și punctele de inflexiune dacă privești lumea cu ochii străinului.
Unele analize din carte ale conceptualizării acestei distanțe – ca Arta îndepărtării a lui Pavel – cad foarte bine în această schemă, care însă rămâne de multe ori la nivel de sugestie și aluzie, stabilită din jocul de ape al conceptelor, și nereflectată neapărat în concluzii. Dar această „strategie a eschivei” din partea celor trei, cum o numește Caius Dobrescu în cronica lui, nu pare s-o convingă pe autoare până la capăt. Eichel tinde să-i vadă pe cei trei mai cu seamă în cheie conservatoare – mai ales pe Nemoianu – și să-i arate ca intelectuali care acceptă într-o manieră foarte moderată direcțiile gândirii teoretice moderne. Ceva din autonomismul lor de tinerețe se păstrează, chiar dacă în cheie secundară. Ceva din impresionism la fel. Aderarea lor la metodă e depășită în a doua parte a vieții. Nemoianu i se pare mai degrabă „subiectiv”, dacă nu reacționar. Toma Pavel se întoarce împotriva utopiei rigorii în operele sale mai târzii. Călinescu e cosmopolit, dar un moderat și el. Cultivă mai degrabă „discret” retoricile diversității și de altfel privilegiază și el analiza estetică. Confruntat cu „premisele adaptării la un spațiu multicultural în care abundența surselor aproape că obligă la integrarea ideologică, Matei Călinescu păstrează o poziție mai degrabă conservatoare”. Iar turnura conservatoare a lui Nemoianu dinspre sfârșitul vieții e privită cu mult scepticism. Această reticență face ca înnoirea de discurs cerută de racordarea la mediul academic occidental să fie primită de ei mai mult pe linie metodologică decât ideologică. Ideologic, mai ales în cazul lui Nemoianu, regula e rezistența. Ăsta e și motivul, ai impresia, pentru care opțiunile autoarei înclină – dincolo de prudența de suprafață – în direcția lui Călinescu și Pavel, a căror deschidere spre noutate e mai mare.
Rezumatul pe care i-l fac aici de foarte sus nedreptățește cumva volumul, în acest sens: că el este, în fapt, o analiză prea minuțioasă a operei celor trei, atât de minuțioasă de fapt încât îngrădește concluzia, care ajunge să fie atât de nuanțată, încât își pierde din pregnanță: e adevărat că cei trei păstrează din mediul de proveniență ceva din axiomele lui, dar exilul se dovedește totuși catalizator pentru toți. Mai mult, odată plecați, nu-și mai găsesc drumul înapoi cu la fel de multă ușurință, și nici locul în care „se întorc” nu mai e cel din care plecaseră. Unii se integrează imperfect, alții culeg din România întoarcerii doar memorialistica comunistă, dar rămân refractari la noua literatură, de pildă. Țara care – lui Nemoianu – îi servise poate chiar drept exemplu istoric pentru idilic este acum o entitate ușor străină: limba însăși s-a schimbat.
Tot în jurnalul de exil al lui Călinescu apare un episod interesant, cu criticul fumând iarbă la o petrecere cu colegii și studenții avansați; drogul îi potențează fricile, dintre care cea mai mare e aceea de a nu se mai putea face înțeles de cei din jur, de „a fi afazic” – această obsesie, scrie el acolo, „e în mod limpede tot o consecință a exilului”, care te rupe din firescul unei ancorări culturale certe, pentru că integrate irațional, timpuriu biografic, și te aruncă într-un spațiu în care orice element al ancorării trebuie dintr-odată asumat explicit. Poate tocmai pentru că, în adoptarea noului spațiu, nu poți decât să fii conștient de alegere, se creează prin această oboseală a alegerii nostalgii compensatorii după cultura pe care n-a fost nevoie s-o alegi deloc sau dorința de un spațiu în care alegerea ca atare să fie spontană și negândită.
Cultura teoretică a cărții este peste nivelul a ce întâlnești de obicei în producția filologiei românești, iar presupoziția că exilul afectează discursul teoretic și comparatist este adecvată, deși nu trebuie neapărat să-l citești pe Said ca să-ți dea prin minte. Nu mi-e limpede dacă Critica regăsirii trage convingător toate liniile între poziția exilatului și orientarea teoretică sau metodologică. Argumentul înaintează parcă mai mult aluziv, deși analitic e bine întemeiat. Cred că lucrul de care ar fi avut nevoie pentru un argument hotărâtor era o grilă comparată: și anume urmărirea unor teoreticieni români din alte spații (Franța mai cu seamă) sau din același spațiu, dar din alte generații, sau români care să fi crescut acolo de la bun început, dar care mai apoi și-au recuperat interesul pentru spațiul românesc ca interes „străin”, pentru a vedea dacă dinamica asta a distanțelor teoretice se păstrează. Volumul, altfel, scoate discuția din spațiul național și o ancorează în dinamica occidentală de idei fără să cadă în retorica puțin sentimentală a localului; este temeinic, poate însă prea temeinic, în sensul în care despicarea firului în patru dăunează clarității concluziei și m-a lăsat de câteva ori cu impresia că inteligența teoretică peste medie a autoarei ar fi avut nevoie să fie calibrată pe un material sau într-o speță mai favorabile virtuților ei.
Fotografia de deschidere este din arhiva Fortepan.
