Am fost la expoziția „Teeth where fingernails should be” a artistului Ross Taylor, deschisă la Galeria Ivan din București până pe 27 mai.

Ce lipsește la expoziția asta? Dacă ai putea să-mi răspunzi la întrebarea asta m-ai scoate dintr-o mare încurcătură. Pentru că lipsește în mod sigur ceva. 

Aș vrea să pornesc de aici, dar nu se poate. Trebuie să pornesc de la început, ca de fiecare dată. Să te aduc mai aproape de lucrări. Și doar apoi să încercăm împreună să propunem o interpretare.

Începutul aș fi cam așa: avem două etaje dintr-o casă din Cotroceni. Asta e Galeria Ivan, una dintre galeriile importante din București. Eu am mai fost aici, la vernisajele lui Ștefan Sava. Poate ai mai fost și tu, la alte expoziții. La expoziția Cristinei David sau a Iuliei Toma. 

La parter e o sală mare. Display-ul de expoziție, pe românește panotarea, e foarte îngrijită. O imagine pe câte un perete, cu spații mari între ele. Poate șase tablouri pe pereții acestei sufragerii. De la început îmi vin în minte câteva nume de artiști din istoria artei și interesul față de lucrări scade brusc. Jean Basquiat, Cy Twombly. Ei ar fi cei mai celebri și cei mai vechi. Apoi, dintre artiștii recenți, Oscar Murillo pare a fi relevant.

Dacă m-ai întreba și despre ce stil de pictură vorbim aici, aș zice că e vorba de neo-expresionism. Și de una dintre preocupările principale ale artistului britanic Ross Taylor, la nivel tehnic, adică de trecerea materiei picturii dincolo de pragul obișnuit al pensulației banale, academice. Și aici vrei o explicație: Ce-i aia pensulație? 

Pensulația e, în pictură, unul dintre mijloacele de expresie. În același timp, e o manieră specială de a întinde vopseaua pe suport, cu ajutorul pensulei. Cel mai simplu ar fi să spun că pensula imprimă în vopseaua udă niște urme. Și că despre asta vorbim. Lucrurile nu sunt însă așa de simple, pentru că unii pictori folosesc această urmă ca pe un lucru foarte complex. Uneori, ea se ascunde undeva în spatele suprafeței vizibile a picturii. Alteori, urma e chiar obiectul principal al percepției vizuale.

În tabloul cu capul de pisică de mai jos, poți vedea tipul ăsta de urme. Și îți pot spune că expresioniștii mai vechi sau mai noi au folosit mereu pensulația pentru a atinge mai multe scopuri. Unul e de a sublinia caracterul viguros, firesc, evident și plin de forță, al gestului pictorului. Altul e de a sublinia caracterul primitiv și visceral al oricărei imagini făcute de om.

Astfel, brutalitatea nefinisată a unui tablou e un scop în sine, cu potențial de a afecta profund privitorul la nivel vizual și emoțional. Ideea e, în expresionism, să transmiți o emoție viscerală privitorului, trezindu-l la viață printr-un șoc. 

Ce e relevant pentru noi, în cazul de față, e că expresionismul a deschis un capitol semnificativ în poetica materiei picturale. Acest capitol e legat de jocul cu metodele de reprezentare și cu efectele vizuale și afective pe care ele le pot stârni.

Materia picturală e tot stratul de vopsea care acoperă pânza. Vopseaua poate să fie groasă, subțire, în tușe viguroase sau minuscule, aproape invizibile. Vopseaua poate să fie modelată cu o cârpă, ștearsă, sau să fie împroșcată din plin cu o pensulă încărcată cu vopsea, ca în expresionismul abstract. 

Pentru neo-expresioniști, adică pentru artiștii de după 1970 care se săturaseră deja de minimalism și de arta conceptuală și voiau din nou să picteze, materia picturală devine și un strat ud de vopsea care poate fi prins în conturul unui desen pe care îl trasezi cu coada pensulei, direct pe pânză. Sau intr-un contur de creion, de pix sau de cariocă, aplicat pe imagine după ce vopseaua s-a uscat. 

În plus, materialitatea picturii devine domeniu vast în neo-expresionism, prin includerea în arsenalul pictorului a unei întregi serii de materiale venite din afara instrumentarului artistic, direct de pe stradă. 

Aici sunt hotărâtoare două influențe. Prima e munca de artist a lui Duchamp, care extinde domeniul artisticului la tot ce înseamnă spațiu cotidian. De la obiectele de pe stradă, la toate suprafețele care pot fi găsite acolo – pancarte, semnalizare stradală sau publicitate – care pot fi împrumutate de artist și duse în atelier, pentru a fi re-modelate. Cealaltă influență vine din arta urbană denumită graffiti, care înseamnă, pe scurt, că orice suprafață de pe orice stradă e deja suport de lucru pentru orice artist, care își va lăsa lucrarea în spațiul public după ce e gata. 

La o primă vedere, pare că picturile lui Ross Taylor nu prea au mare legătură cu tipul ăsta de precizări pedante. Dar ele sunt necesare ca să înțelegi de ce artistul folosește diferite metode de a aplica vopseaua, care e intenția emoțională a imaginilor sau care e sursa unora dintre materialele-suport pe care Taylor pictează imagini.  

Și în loc să mă opresc aici cu încercările astea de a explica, voi merge un pic mai departe, spunând că de fapt, arta lui Ross Taylor e plasată exact în spațiul acela ambiguu în care se află mai toată arta post-graffiti care nu e și conceptuală. Adică în spațiul dintre munca artistului Jean Basquiat și munca grupului de artiști Os Gemeos.

La fel, pot spune aici că artiștii post-graffiti sunt obișnuiți să lucreze și pe stradă și în galerie, unde nu de puține ori expun tablouri. Chiar dacă, spre deosebire de Os Gemeos, Ross Taylor nu pare să facă artă de stradă, el pare interesat să deseneze personaje oarecum pop, care sunt destul de specifice în street-art, în general.

Și până la urmă, poți să mă întrebi care e marea mea nemulțumire legată de expoziția asta? Lucrurile par destul de complexe, pictura pare destul de rafinată, istoria artei pare să fie prezentă, prin implicație, în mai toate aceste picturi.

Dacă ar fi să-ți răspund, aș zice că mă nemulțumește caracterul nedefinit al întregului efort artistic.

E o etichetă foarte generală, pe care trebuie s-o explic. Aș începe prin a spune că nu îmi e deloc clar care e ambiția de artist a autorului. Aș continua spunând că e destul de evident că nu are una. Și că asta nu e, în sine, ceva condamnabil. Aș mai zice și că picturile par să fie marcate de o oarecare modestie – nu te zdruncină vizual, nu te impresionează afectiv. La bază, discreția e o virtute. Dar oare cu așa ceva avem de-a face aici? 

Pentru moment refuz să-ți răspund. Și merg mai departe.

O pictură care îmi place. Mai abstractă, același joc cu materialitatea picturii, care merge de la distrugerea pânzei – care are o ditamai gaură într-o parte – la zgârierea suprafeței vopselei. Imaginea e foarte savant rezolvată compozițional cu ajutorul unor aranjamente geometrice de linii de culoare subțiri, probabil pastel, sau chiar vopsea pe pânză.   

Și ce e cu adevărat reușit la întreg genul acesta de pictură este tocmai asta – impresia de seducătoare neglijență – o neglijență studiată, perfect controlată, până la cele mai arbitrare accidente. Ele îi par „naturale” doar privitorului naiv, care nu sesizează artificiul.

La etajul doi vreo patru tablouri, într-o cameră cu o atmosferă emoțională evident diferită. Aș zice, în termenii colocviali ai gândirii new age, că aici e vorba de o karma mai bună. Ce înseamnă asta? 

E o pictură ca un portret, în fața căreia o vizitatoare exclamă: Da ăsta ce e, Jesus Psihedelic? Și în cazul de față, aceeași neglijență mimată, seducătoare, a picturii, în care accidentele funcționează după o intenție vizuală bine stăpânită, cu complicitatea directă și totală a unei întregi serii de moduri de a aplica vopseaua pe pânză.

Mânjită, scursă, diluată, ca la acuarele, mai fermă, condensată în linii colorate, sau chiar mai ștearsă, de nici nu se mai vede. S-ar dori să credem că pictura e aproape un accident, ieșit din supra-productivitatea naturii însăși, care pictează cu ploaie pe ziduri, de-a lungul timpului. Sau că un dereglat mintal, așezat în fața șevaletului pentru prima oară, își varsă acolo sufletul, care, iată, e o explozie de scântei și de vitalitate, pe care un pictor educat la academie nu e în stare s-o înțeleagă. Și nici nu e demn s-o atingă. 

Mitologia picturii neo-expresioniste.

Sau o pictură pe hârtie, abstractă, ambiguă, dar foarte colorată, montată într-o ramă verde deschis, pe un fond de carton roz.  

Și în sfârșit, decupajele de carton colorat în albastru marin, care mie îmi amintesc de arta post-minimalistă a lui Richard Tuttle, unul dintre artiștii mei preferați.

Și da, oare ce-s toate astea? Ce înseamnă ele? E doar o încântare a ochiului? Reducem, putem reduce oare întreaga expoziție doar la asta?

Eu, unul, nu-mi doresc. Și mă cam îndoiesc oricum că despre asta ar fi vorba. Cred că vorbim aici, cum am mai zis, despre pictură neo-expresionistă. Cred că vorbim și despre o artă psihedelică. Adică acea artă legată de experiențele unei conștiințe alterate.

Cred apoi că vorbim despre o expoziție cu o prezentare luminoasă și aerisită. Și din nou, chiar dacă e vorba de pictură, tot ce vedem aici e foarte apropiat de street-art, atât la nivel de subiecte, cât și la nivelul rezolvărilor tehnice. 

Dar eu nu văd conținutul. Și care ar putea să fie el? 

Aș zice că arta lui Ross Taylor e legată de jocul magic al copilăriei. În această joacă, un copil intuiește spațiul etic, dar și conflictul bine-rău pe care el îl implică. Dar, afundat în fericire și în visare, el îl consideră pe acesta prea îndepărtat pentru a fi luat cu adevărat în considerare, altfel decât ca un motiv de joacă.

De-aia ne putem preface liniștiți, pare să spună artistul, c-am fi vrăjitorul rău sau vrăjitorul bun. Fără să luăm partea vreunei forțe metafizice și fără să fie nevoie să ne implicăm de fapt în luptă.

Din cauza asta, parterul e un pic sinistru, iar etajul e mai luminos și mai degajat. 

Poate din același motiv, Ross Taylor oscilează între un expresionism mai figurativ și un altul, mult mai abstract. Din același motiv e posibil să nu se hotărască în mod definitiv pentru nici unul dintre ele. Pentru că totul e o joacă.

Pot să-ți spun că pentru mine e bizar să-mi placă mai mult lucrările cuiva de pe net, în comparație cu ce văd la același om în galerie. La fel, e atipic să resping și să mă simt nemulțumit de o artă oarecum discretă, care nu încearcă să mă impresioneze cu orice chip. Dar discreția asta pare să nu ascundă, cel puțin pentru mine, ceva semnificativ. Un secret prețios și fragil al intimității.

Apoi, mi s-a tot spus la vernisaj să vorbesc cu artistul, pentru că e o persoană minunată și că e foarte relevantă umanitatea lui pentru ceea ce e pe pereți.

Îți pot spune că am deja un protocol, sau o metodă, conform căreia consider că ținta mea sunt lucrările din galerie și nu cel care le-a făcut. Peste ani, când artistul nu va mai fi printre noi, lucrurile pe care le-a făcut vor trebui să se descurce singure, fără el. Din păcate, același lucru e valabil azi. 

În încheiere, îți pot spune că asta e în mod sigur o expoziție care arată bine, că e în mod sigur plăcută și așa mai  departe. În același timp, îți pot spune, în mod sincer, că mie nu îmi spune aproape nimic. Și să îți spun deschis ce am simțit și ce am văzut cu ochii mei.