Proiectată inițial la Timișoara, unde a căptușit frumoasa sală a Cinematografului Victoria cu lumina ei subacvatică, retrospectiva Marguerite Duras organizată de Cineclubul „F-Sides” poposește între 14 și 16 decembrie și la București. A nu se rata această întâlnire cu o lume secretă, plină de dorință.

Parcursul uluitor al scriitoarei Marguerite Duras prin cinema – un mediu de expresie care i-a servit mai mult ca haltă în care poposești grăbit decât ca destinație sigură – este și azi învăluit într-o aură de impenetrabil. Multe filme turnate în succesiune rapidă – tot mai multe, tot mai rapid –, aflate undeva la jumătatea distanței dintre schiță și ruină. Bântuite de fantomele viitorului și de proiecțiile trecutului, aceste filme poartă în ele tot ce nu va fi fost să fie, plus încă ceva: blocuri compacte de prezent, imparabile în calitatea lor imediată. Aceste filme se bulucesc la intrare – în 1976 ies, consecutiv, Son nom de Venise dans Calcutta désert și Des journées entières dans les arbres (inclus în retrospectivă), iar în 1977, Baxter, Vera Baxter și Le Camion (de asemenea inclus) – apoi refuză să mai plece. Fiindcă numai o poveste clasică poate pleca, satisfăcută fiind că s-a încheiat: formate parcă din stropi de lumină, imaginile lui Duras, prin contrast, se preling una câte una, se dizolvă, se evaporă îndelung sau pur și simplu persistă – dar ele nu se încheie niciodată cu adevărat.

Apoi, dintr-odată, periplul se termină la fel de brusc cum a și început atunci, demult, la ani buni după ce, lucrând la scenariul lui Hiroshima, mon amour (1959), Duras păru că a spus tot ce avea de spus în cinema. În 1969, când realizează primul lungmetraj, cineasta anticipează parcă o decadă a experimentului înverșunat, în care cinemaul se vede jupuit și redus la o formă cadaverică. E decada care leagă fluviile audiovizuale ale lui Jacques Rivette, care puteau atinge și 13 ore, de arta politic-absconsă a lui Jean-Luc Godard. Cu filmele sale aparent descărnate, Duras pare să participe la dezbatere – dar o face cum altfel decât paradoxal. Căci aceste realizări nu au pic de încrâncenare în ele; dimpotrivă, în forma lor cvasi-imuabilă, par să descindă dintr-un izvor imemorial, dintr-o gândire care nu a avut nevoie să evolueze, din moment ce și-a dibuit adecvarea din prima. Aparent împământate într-un mod tipic sculptural, aceste filme nu fac altceva decât să plutească.

Paradoxul nu e doar lenea cronicarului – e adevăratul motor al experienței sensibile a acestor eseuri filmice avant la lettre. Personale și deschise simultan înspre cele patru zări, filmele retrospectivei concentrează în ele farmecul bizar al unei arte radicale. Există o siguranță, într-un film precum Le Navire night (1979), care nu aseamănă ceea ce vedem unei căutări, ci unui răspuns. Dintr-un jet, Duras „distruge cinemaul”, așa cum spun cei de la F-Sides – apoi, la începutul anilor ‘80, abandonează acest peisaj, încremenindu-l în zorii publicității și ai refluxului de forme convenționale. Regizoarea o fi simțit – dincolo de problemele de sănătate care au împiedicat-o să mai filmeze – că un astfel de film care disociază atât de tranșant între ce vedem și ce auzim aparține clar unei perioade revolute, care se visa revoluționară? Chit că așa stau lucrurile, cu siguranță nu ar fi putut intui revenirea în forță a acestei formule a vocii care ne povestește ceva deasupra unui peisaj oarecare – dar în documentar, ficțiunea fiind tot mai puțin dispusă să găzduiască o formulă atât de punk.

Nu m-aș grăbi să îi găsesc lui Duras o filiație în interiorul cinemaului, sau măcar un grup cu care să împartă afinități forțate. Aș zice că se descurcă pe cont propriu. Mai puțin „minerală” ca munca unor Straub-Huillet, în care lumea înconjurătoare se reflecta intens pe ecran, fără posibilitatea artificiului, ea întreține, totuși, o relație la fel de complicată cu ideea de peisaj – dar complicată pe alte căi, unele mult mai abstracte. Pe de altă parte, opera ei nu pare nicidecum rodul unui efort, ci o expresie imanentă, care nu caută să traducă o activitate de sinteză intelectuală prin anumite decizii practice de mizanscenă. Deși construită atent – rezultat al unor ecouri de stare, al unei langori omniprezente –, filmografia lui Duras are un aer instinctual, aproape animalic.

Asta se datorează probabil și faptului că vorbește în chip nebănuit de frontal despre iubire deviantă și sexualitate improbabilă. Un film mai rar proiectat precum Agatha et les lectures illimitées (1981), cel din urmă lungmetraj al său, care a și închis retrospectiva de față, rezumă această relație contradictorie dintre audio și vizual, care aici nu formează un tot, nu dă naștere unei complementarități, ci unei bătălii pentru prim-plan. Care plăcere are întâietate în acest caz – aceea de a degusta grația unei raze de lumină care animă mut un interior de hotel, sau aceea de a imagina, pe urmele descrierii orale ale unei iubiri incestuoase, felul în care trebuie să se fi desfășurat lucrurile?

Ticsit de potențialități și de spectre, orice film de Duras e o ocheadă către un film clasic – narativ, cu buget, accesibil – care nu s-a mai făcut niciodată. Există, în filmografia ei, rămășițe vii ale acestor idei, cum sunt actorii consacrați folosiți de Duras pe post de somnambuli, dintre care magnifica Bulle Ogier întrupează cel mai enigmatic avatar, unul menit să insufle fior acestei lumi de o stranietate îngrijorătoare. Cu alte cuvinte, oricât de rarefiat-moderniste ar fi, aceste filme nu exclud nici pe departe o anumită voluptate a vizionării. Mărturii ale unei priviri luxuriante, insațiabile, ele transformă lipsa într-un teritoriu cu atât mai complex cu cât, spre deosebire de filmele în care totul e la locul său, aici nu există limite, nici morală impusă. Fără a se mai crampona în butaforii și alte reziduuri greoaie ale industriei, Duras știe că cinemaul e întâi de toate reverie cu ochii deschiși, un fel de palat al umbrelor, captivitate senină într-un spațiu-timp incert, fără ieșire. Nici vorbă de satire vag-sociologizante aici – doar impresia unei plinătăți totale a lumii, acel moment privilegiat în care nu mai există „de ce?”-uri, ci doar senzație pură.