Au trecut trei ani de când Federația Rusă a invadat întreaga Ucraină. Atacurile asupra țării vecine nu doar că nu s-au oprit, ba chiar s-au întețit în ultima perioadă, în siajul „tratativelor de pace”, conduse cu o mână forte de președintele Statelor Unite. Între timp, Europa încearcă să se regrupeze, aparent trezită la realitate de amenințarea cu care se confruntă. Extrema dreaptă dă din coate prin alegerile de pretutindeni și urlă despre migranții care ne amenință bunăstarea. Prudent ca-ntotdeauna, guvernul României și-a schimbat strategia de sprijin pentru cei aproape 180.000 de refugiați ucraineni rămași în țara noastră – de unde inițial sprijinul era necondiționat, ca pentru oameni aflați într-o situație de criză, acum abordarea vizează integrarea lor în societate.
La mijloc între toate astea rămân prinși ucrainenii pe care războiul i-a gonit de-acasă, iar acum se chinuie să supraviețuiască, într-o viață pe care au luat-o forțat de la capăt. Câteva sute au rămas în orășelul sucevean Rădăuți, alături de ceilalți 24.000 de locuitori. Vama Siret, granița cu Ucraina, e la doar jumătate de oră cu mașina.
Anul trecut am fost la Rădăuți, pentru că am vrut să înțeleg de ce au ales urbea bucovineană pe care-o parcurgi la pas într-o oră, în loc de București, Constanța, Timișoara sau Iași. Am găsit orașul așa cum mă așteptam: un centru mic, destul de adormit, în care mai vezi urme ale trecerii habsburgilor peste arhitectură, amestecate cu blocuri joase, construite sub socialismul românesc, și case cu curți verzi. Nimic neobișnuit aici – câteva supermarketuri, centrul decopertat pentru reasfaltare, într-un puseu de elan preelectoral al primarului, case de pariuri și păcănele, farmacii, câteva terase.
Undeva în acest centru, într-o casă de final de secol XIX cu un etaj, se întâlnesc săptămânal zeci de ucrainene și ucraineni, la sediul Asociației Rădăuțiul Civic. Învață româna și engleza, fac activități cu copiii, gătesc, pictează, fac lucru manual. În mijlocul lor, ca un magnet care-i adună la un loc, stă Marina Iliuc, o ucraineancă cu cetățenie română, fostă profesoară, astăzi antreprenoare și oengistă. Puține sunt lucrurile pe care Marina nu le-a făcut pentru refugiații ucraineni din Rădăuți: i-a dus la doctor, la notar, i-a ajutat să-și deschidă conturi la bancă, să-și înscrie copiii la școală, să-și găsească o casă sau un loc de muncă. Am întrebat-o pe Marina „de ce Rădăuți?”, iar aici puteți citi răspunsurile ei.
Apoi, Marina m-a așezat la masă cu „doamnele ei”, cum le spune afectuos, ca să-mi explice mai pe larg „de ce Rădăuți”. Și să-mi povestească de unde le-a adus războiul, ce le-a furat, cum s-au adaptat în cei trei ani de România și ce le lipsește încă. Am stat în jurul unei mese lungi, într-o încăpere înaltă, luminoasă, amenajată scandinav-minimalist, dar cu tușa de umanitate pe care-o adaugă desenele de copii și alte lucrușoare meșteșugite de oameni care au nevoie să nu se mai gândească doar la distrugere și moarte. Am vorbit într-un amestec de ucraineană, rusă, română și engleză. Ele au plâns adesea, eu le-am ascultat și am încercat să nu plâng și eu.
Poveștile sunt de sine stătătoare și pot fi citite separat. Însă, dacă le parcurgeți pe toate, veți obține o frescă în care, pe fundalul pierderii și dezastrului, viețile acestor femei se străduiesc să meargă înainte.
Larisa: „«Mama, dacă este așa popor și așa lume ca în România, încă tot o să fie bine pe pământ»”
Unul dintre primele lucruri pe care mi le spune Larisa (66 de ani) e că are o fiică frumoasă și cuminte, care locuiește la Paris. Nu-i nevoie să fii fin psiholog ca să-ți dai seama cât de dor îi e de ea aici, în celălalt capăt al Europei. Are vârsta părinților mei și a fost profesoară de rusă. Îmi arată poze cu tânăra de 33 de ani pe telefon – defilează pe un podium de modă și chiar e superbă. A absolvit facultatea de modă, dar și pe cea de istoria artei în Franța.
Cu Larisa mă înțeleg într-o română dulce, ușor învechită, un pic rusificată – femeia e din apropiere de Cernăuți, din satul Călinești (Кальнівці în ucraineană), la vreo 90 de kilometri de Rădăuți. A studiat rusa la facultate și se auto-intitulează un om al cuvintelor – e conștientă de faptul că, față de alte ucrainence ajunse în România, are marele avantaj că vorbește limba. În plus, e și un om comunicativ: „Eu pot să vorbesc și cu președintele, mi-e totuna. Mi-e tare ușor și că nu mă supăr, nu-mi place să mă sfădesc.”
Fiica a fost cea care a convins-o să plece din Ucraina pe 27 februarie 2022. Știa că mama ei locuiește singură și se temea de ce i s-ar putea întâmpla. Pe Larisa a lăsat-o taxiul la 10 kilometri de granița cu România, de unde a continuat drumul pe jos. „Picioarele nicio clipă nu s-au oprit, așa de mare era stresul.” La graniță a stat șapte ore. A trecut la ora 1 noaptea, și speră să nu mai vadă niciodată ce-a văzut atunci. Copii mici care plângeau, oameni care se îmbulzeau unii în alții când se deschidea poarta către România. Își amintește un moment în care grănicerii s-au cățărat pe poartă și au amenințat că trag, pentru că oamenii nu se puteau liniști.
Odată intrată în România, ține minte că a ajuns la o școală unde oamenii se îngrămădeau pe podea. Ar fi avut și ea loc, dar spune că o dureau atât de tare picioarele, încât nu s-a putut așeza. Atunci a luat-o acasă un voluntar din Gura Humorului, care, alături de familia lui, a avut grijă de ea timp de o lună, până când Larisa a putut să meargă din nou. Fosta profesoară își amintește că i-au cumpărat tot ce-i trebuia, ba chiar au și spălat-o pe picioare. Când fiica Larisei le-a trimis bani din Franța, voluntarii au refuzat să-i ia. Femeia plânge ușor, în timp ce-mi povestește reacția fiicei ei, când i-a spus cum e tratată în România: „«Mama, dacă este așa popor și așa lume ca [în România], încă tot o să fie bine pe pământ.»”
O întreb dacă nu i-ar fi mai bine să se mute și ea la Paris. Îmi spune că, deși i-a fost foarte greu să se „desprindă” de singurul ei copil, e ceva ce, ca mamă, a trebuit să accepte. Fiica ei a plecat din Ucraina la 18 ani, mai întâi în China, apoi în Franța. „La 18 ani trebuie să-i dai drumul să-și trăiască viața. Știți cum se zice, fiecare trebuie să calce pe grebla lui. Că dacă nu-ți dă în cap, nu înțelegi”, râde Larisa. Și, în plus, s-a învățat deja în România, are prieteni, nu-i e greu. „Cât mă ține Dumnezeu, încă pot [să trăiesc] și aici”.
După primele luni de șoc ale invaziei totale a Rusiei asupra Ucrainei, în care femeii i se părea că ce vede la televizor „nu pot face oamenii, asta fac animalele”, spune că nu a mai putut să se uite la imagini din război. Încearcă să accepte că n-are ce să facă ca să schimbe situația, însă păstrează o rază de speranță că războiul e ceva ce Dumnezeu va opri.
Larisa știe că nu toți românii s-au bucurat să-i primească pe ucraineni, că mai sunt și cei care zic doar că nu vor să fie război și aici și nu-i interesează prea mult soarta altora sau a refugiaților. Dar dă din umeri și zice: „Câți oameni, atâtea păreri”. Cât despre ucraineni, deși admite că fiecare pădure are uscăturile ei, spune că sunt oameni buni, „care nu se vor pune în genunchi niciodată. Niciodată”. Amintește că Putin a crezut că în trei zile o să ia Kyivul. „Nimeni nu vrea să dea țara lui, așa cum el o vrut [să i se dea Ucraina]. Cum așa? Eu vin în casa ta și zic: «Mie-mi place, o iau eu?»”
Dacă e ceva ce-i lipsește în România, sunt cărțile în ucraineană sau rusă. Din drumurile ei ocazionale la Cernăuți se întoarce mereu cu material de lectură. „Dacă o zi trece și nu citesc, îmi pare că am trăit degeaba”, spune fosta profesoară.
Iulia: „Ne place foarte mult România, pentru că ne simțim liberi aici”
Pe Iulia (33 de ani) o cunoscusem cu o zi înainte, la cursurile de engleză pentru ucraineni, unde se remarcase detașat drept cea mai bună vorbitoare. E din Zaporijjea, regiunea care adăpostește cea mai mare centrală nucleară din Europa și care încă se află sub controlul rușilor. Înainte de începerea invaziei la scară largă în Ucraina, a trăit doi ani la Harkiv, de unde e soțul ei. La începutul invaziei, orașul a fost puternic bombardat, iar sud-estul său a fost complet distrus. Mai multe organizații pentru drepturile omului au criticat atunci folosirea bombelor cu dispersie de către Rusia, avertizând împotriva „efectelor lor previzibile asupra civililor”.
În primele zile ale invaziei, Iulia și soțul ei au locuit opt zile la metrou, pentru că la momentul respectiv pur și simplu nu existau suficienți voluntari ca să evacueze toți civilii din oraș. Când au putut, au luat primul tren către Ujgorod, un oraș din Transcarpatia, o zonă pe care munții o fac relativ ferită de atacuri. Au stat acolo trei luni, iar apoi încă doi ani la Cernăuți.
Dar cum nicăieri în Ucraina nu poți să fii complet în siguranță, în cele din urmă au ales România. Mai întâi Timișoara, care li s-a părut un oraș mare, viu, și le-a amintit de Harkiv. „De ce România? Ne place foarte mult România, pentru că ne simțim liberi aici. Nu știu cum e pentru alți ucraineni, dar pe noi românii ne-au tratat foarte bine.” A văzut cum se bucură românii ori de câte ori refugiații încearcă să le vorbească limba – care, pentru ei, e foarte grea, dar se străduiesc. Spune, însă, că s-ar bucura și ea dacă ar reuși să-și găsească un job doar cu limba engleză.
De două luni sunt la Rădăuți, pe care l-au ales pentru că aici au prieteni. Și pentru că e foarte aproape de graniță, ceea ce înseamnă că mama ei o poate vizita din când în când. (Nu și tatăl, care are sub 60 de ani, deci nu poate părăsi Ucraina, conform legii marțiale.) Iulia s-a bucurat să găsească aici centrul de la Rădăuțiul Civic, unde, în afară de cursuri de română și engleză, face și obiecte handmade. E un hobby pe care-l avea și înainte de război, dar pe care nu s-a putut concentra în cei doi ani de stres continuu. Ca mulți alți ucraineni pe care i-am întâlnit, și Iulia spune că războiul i-a adus probleme de sănătate.
Olesia: „Vin de acolo, de la război, doar trupurile”
Un alt efect colateral al războiului din Ucraina pe care l-am întâlnit adesea e despărțirea dureroasă de o familie mare și unită, prin care a trecut și Olesia (32 de ani). Acasă, în Cernăuți, a lăsat cinci frați, de vârste foarte diferite. Pentru ei și pentru tatăl lor se teme cel mai mult, pentru că „la mine în familie sunt mulți oameni care de-acum nu mai sunt în viață din cauza războiului. Vin de acolo, de la război, doar trupurile”, toate în sicrie închise. Cel mai mult, Olesia își dorește să nu mai moară nimeni în Ucraina, „adică să nu mai avem grijă de apropiații noștri care sunt acasă acum, frați, tați”. Îi dau lacrimile când îmi vorbește de frații ei cei mai tineri, doi băieți de 19 și 22 de ani, care pot fi chemați oricând la război.
Olesia e căsătorită cu un etnic ucrainean din România, alături de care a prins-o începutul războiului, la Cernăuți. A primit vestea în zorii zilei de 24 februarie 2022 de la soț, care se trezise primul. Atmosfera trebuia să fie festivă – pe 29 februarie mama ei urma să împlinească 50 de ani. Au sărbătorit-o, în cele din urmă, la un restaurant, însă fără muzică sau invitați.
S-au hotărât totuși să plece, dar „pentru că cine a ieșit mai târziu [din Ucraina] a prins foarte mare rând”, au stat la vamă două zile și jumătate. Olesia nu poate să uite zecile de mame cu copii de la graniță, care se despărțeau plângând de tații copiilor, sau de oamenii disperați că nu au la ei pașapoartele, ca să poată ieși din țara invadată.
În România, Olesia locuiește în Nisipitu, un sat sucevean care, din pozele de pe internet, pare absolut idilic: clasicul peisaj bucovinean spectaculos, de instagram. Împreună cu soțul ei, muncește la construcția unei case și ar vrea să aibă copii. Aici își vede viitorul – își compară viața cu cea a surorii ei, care locuiește și muncește de șase ani în Polonia. „Între România și Polonia este diferența sută la sută”, îmi spune. „Polonezii nu-i prea iubesc pe ucraineni. Ca mentalitate, sunt cam prea ruși.”
Pentru că stă la sat, însă, îi ia o oră să ajungă la Rădăuți, deci ajunge mai rar la cursurile de limba română. Limba e cea mai dificilă chestie pentru ea, dar încearcă să se adapteze – e vânzătoare la piața din Nisipitu și a învățat să tundă bărbați, în speranța că va prinde un job pe la vreo frizerie.
Iar apoi Olesia spune ceva ce înțeleg cât de cât, cu rusa mea rudimentară: „Te rog să traduci”, îi zice Marinei Iliuc. „Tu tare mult ne-ai ajutat.” Marinei îi dau lacrimile. Traduce, dar omite mulțumirile. Doamna Larisa o ia în brațe. „Tare multe o făcut pentru noi Marina. Are tare bună inima. Și când ne-a fost mai greu – cu bani, cu ce să întrebăm, cu tot – ea ne-a ajutat.” Marina se înroșește și spune că ei nu i se pare că face așa mult. Când Olesia și Larisa insistă, Marina zice că ei i se pare normal să facă bine, fără să aștepte nimic la schimb. „O să vină din altă parte.”
Natalia: „Tot ce poți să faci e să stai acasă și să plângi și să cauți câteva cuvinte de susținere. Dar nu ai cuvintele alea.”
Cu aceeași generozitate, arborată într-un zâmbet curajos, îmi vorbește și Natalia Olarian (30 de ani), alături de care Marina Iliuc a fondat de curând asociația Ucraineni Activi din Rădăuți. Natalia, care spune că a învățat de la mama ei optimismul, are multă energie după ce a stat acasă cu doi copii mici. Așa că s-a hotărât să o ajute pe Marina să ajute. Vrea ca ONG-ul lor să se concentreze pe bunăstarea psihică a ucrainenilor rămași în oraș. Ar vrea, de pildă, să le învețe pe femeile doritoare să coafeze, pentru că știe ce mare nevoie au de joburi ok.
„E foarte greu, când înainte erai profesoară și vii aici. Ți-ai petrecut toată viața învățând pentru diplome. Și când vii aici, faci curat în case. Adică îți pierzi casa, poate și familia – sau soțul trebuie să rămână acolo. Dar când nici nu poți să-ți faci meseria, stima ta de sine o să fie la pământ. E o pagină complet nouă. De la zero. Și e dificil psihic. Sunt femei foarte puternice, cele de aici. Să-și găsească o motivație, să continue. E foarte important. Și sper că eu, cu optimismul meu și cu un pic de ajutor, pot să le susțin. Eu așa am fost mereu ca om. Mereu am încercat să ajut. Și sunt foarte deschisă.”
Mărturisește, însă, că a avut și ea propria traumă de depășit. „M-am mutat dintr-un oraș mare. Am devenit mamă. N-aveam de muncă. Și toate aproape-n același timp. M-am mutat aici înainte să nasc, gravidă în luna a noua. Plus războiul. Totul era…” Aici Natalia gesticulează ca și cum ar mototoli o hârtie înainte s-o arunce la coș. Îmi povestește că, la început, se ducea la un râu din afara satului sucevean în care locuiește acum și plângea. „Adunam toate astea și trebuia să-mi mut emoțiile în afara mea.”
Natalia e de loc din Nijîn, un orășel foarte aproape de granițele Ucrainei cu Rusia și Belarus. Într-un puseu complet est-european de mândrie locală, îmi spune că orașul „e foarte popular în toată lumea și-n Statele Unite” pentru celebrii castraveți murați produși acolo. (Una din primele imagini din oraș de pe Google îmi dă măsura celebrității lor.)
Înainte să înceapă războiului total al Rusiei împotriva Ucrainei, Natalia locuia la Ivano-Frankivsk, un oraș din vestul țării vecine, unde avea un salon de coafură. În 2019 a cunoscut un român din Rădăuți pe Tinder, unde zice că-și făcuse cont ca să-și exerseze engleza. Astăzi sunt împreună de cinci ani, dar, la început, femeia nu voia să se mute sau să-și vândă afacerea. Însă, în decembrie 2021, cei doi s-au căsătorit, iar Natalia, însărcinată în luna a noua, a dat orașul vest ucrainean pe un sătuc sucevean, unde locuia soțul ei.
Peste doar trei luni, pe 24 februarie 2022, Natalia a primit un telefon. Din orașul lor de lângă graniță, mama ei o anunța că a început războiul. „Știam că se poate întâmpla. Simțeam.” Rusia masase tehnică militară și batalioane de armată în Belarus încă de la finalul lui 2021, dar negase în repetate rânduri că va invada Ucraina. Harta asta arată cum a început invazia, care, în primele zile, a măturat regiunea Cernihiv, de unde e Natalia. În prima dimineață de război, tânăra era acasă, cu fiica ei nou-născută. Și-a sunat soțul și l-a rugat să vină de la muncă. „Eram stresată, simțeam că nu pot să mă controlez și să am grijă de fetița mea.”
Familia ei extinsă, inclusiv o verișoară gravidă în 9 luni, s-a adunat atunci la casa părinților ei din Nijîn, care are un beci unde s-au putut ascunde. „Psihic a fost greu. Nu știi cum să-i susții pe oamenii ăștia care sunt acolo fără nimic – și pe punctul să nască. (...) Tot ce poți să faci e să stai acasă și să plângi și să cauți câteva cuvinte de susținere. Dar nu ai cuvintele alea.”
A încercat să-și convingă rudele să vină în România, dar, inițial, acestea nu voiau să-și părăsească casa și spuneau că n-o să se întâmple nimic. Asta până într-o zi din martie 2022, când nașa fratelui ei a fost ucisă de o rachetă, în timp ce gătea în bucătăria de vară din curtea casei. Mama Nataliei a fost puternic afectată și a acceptat să vină la Rădăuți. „Chiar și acum, când vine la noi și vede o pasăre pe cer tresare și se teme că e o rachetă.”
Între timp, mama tinerei s-a întors acasă, la soțul și fiul ei. Fratele Nataliei (33 de ani) e pompier la Kyiv și nu are voie să părăsească nici măcar regiunea, darămite țara. E în prima linie de intervenție după atacurile cu rachete – o muncă extrem de periculoasă, pentru că nu poate nimeni să-ți garanteze că rafala chiar s-a încheiat. Dar și o muncă extrem de importantă, pentru că pompierii ucraineni sunt adesea cei mai importanți salvatori de vieți, din ruine de blocuri și spitale, din flăcări și fum.
Sabina: „La vârsta mea, viața abia începe”
E greu să-ți închipui că viața poate continua când peste țara ta zboară drone și rachete, însă experiența Sabinei (22 de ani) exact despre asta vorbește. „Prin frica războiului, noi dădeam examenele pentru intrarea la facultate. (...) Apoi am finalizat la fel facultatea. Prin alarme, noi dădeam examene. Cu: «Fugiţi în subsol, ridicaţi-vă înapoi, scrieţi testul» şi aşa mai departe.”
Tânăra, vorbitoare de limba română, e din satul Ropcea, din zona Cernăuți. „Războiul pe mine m-a întâlnit în cămin, la ora 6 dimineața”. Sabina era studentă în anul II la Drept, la Cernăuți, când a sunat telefonul uneia dintre colegele de cameră, de loc din Harkiv, anunțând-o că a început invazia. Își amintește că toate fetele din cameră au izbucnit instant în plâns și țipete. „Mi-aduc aminte, toată ziua noi am stat în frică, s-au început alarmele prin toată Ucraina, prin oraşe. Telefoanele se rupeau de noutăţi.” Probabil din cauza încărcării rețelei, a picat și internetul, astfel încât Sabina și sora ei, tot la cămin în Cernăuți, nu reușeau să dea nici de bunicii și fratele de acasă, nici de părinții plecați la muncă în străinătate. „Toţi erau în şoc, adică părinţii, chiar mi-aduc aminte, îmi spuneau: «Fată dragă, cum, cum, cum spui treaba asta?» Eu zic: «Uitaţi-vă, uitaţi-vă la știri!»” Șocul e de înțeles, explică Sabina, pentru că, spre deosebire de cei din Kyiv sau Harkiv, mai aproape de Rusia, la Cernăuți mai nimeni nu se aștepta ca războiul chiar să înceapă.
Părinții au încercat s-o convingă că la Cernăuți nu se va întâmpla nimic, dar după patru zile, Sabina, cel mai mare copil al lor, în vârstă de 19 ani atunci, a decis altfel pentru ea și frații ei minori. „I-am luat de mână şi am spus: trecem frontiera. Nu eram sigură cum o trecem, adică dacă o trecem, dacă ne dă drumul, dacă nu dă drumul?”
După o săptămână petrecută la niște rude din România, cei trei frați au plecat în Italia, la părinții lor, unde au stat cinci luni. Timp de două luni, Sabina a lucrat într-o fabrică de cosmetice și spune că italienii au tratat-o mult mai rău decât românii. „Dacă-i de comparat România cu Europa, în România este bine de trăit, fiindcă în Europa sunt foarte multe restricţii pentru noi ca ucraineni. (...) Ei nu ne primesc pe noi ca pe oameni, ei ne primesc pe noi ca sursă de lucru ieftină.” Spune că nu a primit compasiune ca refugiată de război, ci că adesea era pusă să muncească mai mult decât alții, din cauza statutului ei vulnerabil. „Acolo n-am ţinut mult, adică am înţeles că eu nu pot, nici moral, nici fizic. (...) Chiar dacă eram cu mama, cu sora și cu fratele mai mici, eu m-am simțit foarte străină acolo.”
Așa că s-a întors la Cernăuți, a terminat facultatea și apoi a luat examenul de a intra în Magistratură. Apoi a revenit în România. Când stăm de vorbă, Sabina e la Rădăuți de aproape trei luni. A fost o decizie grea să-și lase acasă bunicii, însă aceștia au refuzat să plece cu ea. „Ei s-au pus pe scaune şi au spus: «Nu. Noi am făcut casa, noi am făcut masa, noi am făcut asta, asta, asta, noi nu mergem nicăierea.»” Însă România, unde trăia bărbatul cu care Sabina urma să se căsătorească, era cea mai logică alegere pentru ea. E drept că aici nu poate profesa decât dacă-și reface studiile, și spune că ia asta în calcul pe viitor, dar și că, pentru moment, ea e bine așa cum e.
Tânăra nu s-ar întoarce în Ucraina nici după terminarea războiului, de teamă că amenințarea rușilor nu va dispărea, de fapt, prea curând. „Pentru că situația e cum e și a doua zi poate să se întoarcă roata. O zi poate să fie bună și a treia zi să fie rău – și încă mai rău”. Vrea să-și aducă aici mama și fratele din Italia, iar soțul ei s-a întors în România de la muncă din Germania ca să se căsătorească.
Pentru că nu poate să practice profesia în care e licențiată, Sabina a devenit „antreprenor online” – traduce lecții pentru elevii ucraineni răspândiți în toate colțurile României. Spune că are rezultate bune, cursante și cursanți care au intrat la facultăți aici, mulți la Medicină sau Drept. Îi îndeamnă să vorbească româna oricum pot, chit că nu nimeresc mereu timpul sau genul corect. „N-are importanţă, luaţi şi vorbiţi, că lumea bună şi care are, cum zicem noi, un pic de obraz, te ajută, adică îţi spune: aşa e corect.” E conștientă că există și români care pleacă urechea la „anumite teme politice” – un eufemism pentru propaganda rusească –, dar spune că tactica ei, pe care le-o „predă” și elevilor, este să fie deschisă și să arate ce fel de om este, dincolo de faptul că e din Ucraina.
Când o întreb pe Sabina cum rezistă emoțional, după mai bine de doi ani de la începerea războiului, îmi spune că și ea a somatizat stresul la început. Povestește că încerca să se țină tare, conștientă de atuul limbii pe care o vorbește – până când organismul i-a „întors moneda”. De-atunci, deși continuă să urmărească știrile și vede ce se întâmplă în război, se străduiește să nu se gândească și să-și vadă de treabă. „La vârsta mea, viața abia începe. Trebuie să mergi înainte și, orice-ar fi, dacă ai posibilitatea, trebuie s-o faci.”
Marina: „Pentru mine, războiul era că vine cu pușca la ușă și îmi împușcă familia”
Și Marina Bicher (38 de ani) a ales să meargă înainte în România. Are și alte lucruri în comun cu Sabina: e din Cernăuți, vorbește româna și e fotografă de nunți și alte evenimente de familie.
Pe 22 februarie 2022, rudele ei din România, alertate de știri, îi scriseseră s-o întrebe dacă chiar vine războiul în Ucraina. Marina le-a expediat îngrijorările – războiul venise deja în Ucraina, încă din 2014, dar era departe, în estul țării, în Donbas. Două zile mai târziu, în zori, femeia își pregătea copiii pentru școală. „Copiii zic: «Noi nu mergem la școală.» Zic: «Dar de ce?» Copiii: «Mămico, e război!» «Cum război?» «Uite, mămică!»” A dat drumul la televizor, a primit confirmarea de la știri și i-a instruit pe copii să împacheteze doar strictul necesar în valize. „De restul ne-om agonisi.” La ora 10 erau la vama Porubne-Siret, unde au stat trei ore la coadă. Își amintește puternic incertitudinea – nu știa ce înseamnă războiul și n-avea de unde să știe că n-o să vină rachetele peste ei în clipa următoare. „Pentru mine, războiul era că vine cu pușca la ușă și îmi împușcă familia.”
Inițial, a ajuns împreună cu familia în satul rudelor din județul Iași, unde au stat două săptămâni. Invazia rușilor se apropia de Kyiv, iar Marina s-a gândit că soarta războiului se va decide în acel scurt răstimp. „La început aveam nădejde că se termină iute. Adică, hai, poate o jumătate de an. Hai, poate un an. Au trecut doi și bineînțeles că nu-i gata”, spune femeia, și izbucnește în plâns. Își cere scuze. „A fost un stres mare”, îmi spune, și schimbă imediat subiectul, către lucrurile bune din viața ei și a familiei.
Marina e aici cu soțul ei, care ieșise din Ucraina încă dinainte de război. Amândoi lucrează și aduc bani în casă. Copiii, care au 15, respectiv 12 ani, merg la școală în limba română, ca și la Cernăuți. E bucuroasă că există activitățile de la Rădăuțiul Civic, unde învață engleză. „Așa mai cunoști oameni tot cu aceeași problemă.” Recunoaște că a amânat să-și facă prieteni în România, pentru că tot spera că se va întoarce acasă. Acum ar vrea să afle cum poate să-și facă un SRL aici, pentru munca ei de fotograf și, în general, crede că ar fi bine să existe consiliere pentru ucraineni în ce privește taxele și birocrația.
Dacă e să tragă linie, Marinei i se pare că între ucraineni și români sunt mai multe asemănări decât diferențe. Se gândește, în primul rând, că și unii, și alții, își doresc să le fie mai bine în viață decât le-a fost generațiilor anterioare. Apoi spune că românii au fost deschiși cu ea, au ajutat-o, fie și doar cu un sfat. Știe că există și români nemulțumiți de faptul că ucrainenii au fost ajutați cu bani, dar, cum familia ei nu a beneficiat de un astfel de sprijin, s-a distanțat de gândul ăsta, pentru că „nu-i al meu, nu-i adevărat despre mine”.
Când o întreb ce i-a fost cel mai greu în ultimii ani, lacrimile Marinei revin, alături de marea ei durere: mult timp, a trăit zi de zi cu gândul că se va întoarce repede acasă. „Mă uitam la știri și asta și mai tare m-a agitat să mă întorc înapoi.” Era ca și cum la televizor își vedea țara, viața, dar nu mai erau aceleași. „Și eu înțeleg că nici când o să termine [războiul] n-o să fie tot așa cum a fost.”
Liubov & Tamara: „La noi e război deja de zece ani”
O viață, Liubov (59 de ani) și Tamara (62 de ani) au lucrat în Avdiivka, un oraș preponderent industrial din regiunea estică a Ucrainei Donețk. Oftez când aud numele orașului, iar Liubov aprobă: „La noi e război deja de zece ani”. Femeia a fost economistă la drumuri și poduri, iar sora ei, Tamara, făcea statele de plată la fabrica de cocs din oraș – cea mai mare din Ucraina și, odinioară, una dintre cele mai mari din Europa.
Liubov e clar cea mai vorbăreață dintre cele două. Povestește că munca ei a fost la drumurile bombardate în războiul ultimului deceniu și la podurile distruse, adesea chiar de ucraineni, ca să oprească înaintarea rușilor dinspre est. Dacă te uiți pe internet la poze cu Avdiivka dinainte de război, pare incredibil de verde, mai ales pentru un oraș care trăia din industrie. Dacă te uiți la pozele și filmulețele din telefonul lui Liubov, vezi blocuri ca-n orice cartier-dormitor din România – dar cu zidurile mușcate de proiectile, negre de fum, ciuntite până-n pragul prăbușirii. „E blocul meu”, îmi spune, și-i curg lacrimi, dar vocea nu tremură.
Fabrica la care Tamara a lucrat toată viața a fost intens bombardată de la începutul invaziei totale a Rusiei în Ucraina, în 2022. A fost abandonată de ultimii ei muncitori în noiembrie 2023 și a devenit redută de război, până pe 17 februarie 2024, când ucrainenii au cedat orașul. Astăzi, Avdiivka, locul uneia dintre cele mai mari bătălii din războiul Rusiei împotriva Ucrainei în 2024, nu mai există.
Încă de la invazia Rusiei în estul Ucrainei în 2014, cele două femei își petreceau mai mult timp în afara orașului, la dacea lor de la țară. (O dacea este o casă de vacanță. Aceste mici locuințe sezoniere sunt răspândite pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice. În perioada URSS, statul le acorda, gratis sau la prețuri mult subvenționate, lucrătorilor din diverse categorii profesionale.) Dar rușii tot le-au ajuns. În dimineața zilei de 24 februarie 2022 s-au trezit sub bombardament. Și la copii, în Kyiv, bombardau. Surorile s-au ascuns în subsolul căsuței de la sat, unde au trăit toată prima lună a invaziei. Au găsit foarte greu o mașină cu care să poată pleca de acolo, dar în cele din urmă au reușit să ajungă la o prietenă din Zaporijjea.
Apoi s-au refugiat în Republica Cehă, unde aveau rude, cu care au locuit un an și două luni. Cum rudele își petreceau majoritatea timpului la serviciu, cele două se simțeau extrem de singure. „Puteai să te duci cu capul acolo de singurătate”. Liubov pune asta în contrast cu comunitatea construită la Rădăuți de Marina Iliuc – sau „Мариночка наша”, „Marinușca noastră”, cum o alintă, ca o mătușă blândă. Marina se sfiește să-mi traducă toate laudele pe care i le aduce Liubov, dar, cu rusa mea de bază, înțeleg că femeile îi sunt extrem de recunoscătoare pentru ajutorul pe care-l primesc de la ea și pentru toate prieteniile pe care le-au legat, datorită ei, cu alți ucraineni din Rădăuți.
Marina îmi spune că, în ciuda optimismului pe care-l văd la cele două doamne, ușor nu le e, fiindcă „sunt în vârstă și nu pot lucra, adică le este mai greu, le dor picioarele, inima”. Primesc ajutor din partea mai multor organizații, nu doar de la Rădăuțiul Civic: Crucea Roșie, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), Consiliul Național Român pentru Refugiați (CNRR). Au reușit să ajungă la un medic cardiolog de la Suceava, au primit medicamente și tratament gratis de la companii private. Le întreb, cu ajutorul Marinei, dacă simt că le lipsește ceva. „Moral sau material?”, mă întreabă ele râzând. „Moral totul e la cel mai înalt nivel, oamenii sunt foarte buni aici”, spune Tamara. Dar ce le lipsește – și aici intervin mai multe într-un glas – este acasă, unde ar vrea să se întoarcă. Numai că acasă nu mai există.
Liubov continuă să scroleze prin pozele cu blocul ei din Avdiivka, culese de pe Telegram și de la știri, până ajunge la cele în care nu a mai rămas nimic – doar un maldăr de pietre negre de fum. Celelalte femei din cameră amuțesc, câteva plâng în tăcere. „Totul va fi bine, fetelor”, zice tot Liubov, al cărei nume înseamnă „iubire”, și în rusă și-n ucraineană. „O să fie bine când o să se termine”, răspunde Larisa.
Epilog
Războiul e o prezență concretă în viețile tuturor acestor femei, chiar dacă i-au supraviețuit, părăsindu-și casele, familiile, țara. Olesia povestește de traumele cu care s-a întors tatăl ei din stagiul militar obligatoriu de trei ani, îndeplinit în războiul sovieto-afgan (1979-1989) – de-acolo cei mai mulți băieți reveneau în sicrie de zinc. „Cred că asta ne așteaptă și pe noi, cu bărbații care vin de la război”, spune Marina Iliuc. Tatăl Marinei, cumnatul Larisei, colegii de școală ai lui Liubov și Tamara – toți au luptat în războiul din Afganistan, care nu era al lor. Străbunica Marinei Bicher a fost deportată în Kazahstan de sovietici. „Eu, trimisă tot în altă țară”, spune Marina resemnată. Liubov și-a pierdut soțul la începutul războiului, în 2014, când Rusia a invadat Donețkul. Nepotul Larisei a fost pe frontul de est timp de șapte luni, în Bahmut, și, la 45 de ani, s-a întors de-acolo cu părul complet alb, insomnii și accese de furie.
Marina Bicher crede că, pentru ruși, războiul e ceva ciclic – „ca-n fashion”, râde ea amar. „Numai ei știu ce fac, dar noi suferim. De ce? Că nu știu. Dacă am ști... Dacă știi un necaz, îți așterni. Dar dacă nu știi?”, se întreabă retoric. Însă Larisa îi răspunde pragmatic: „Fac arme și trebuie să facă război. Undeva trebuie să meargă, nu?” Pentru femeia de 66 de ani, războiul pornit de ruși e o chestiune de profit. „Ei nu se gândesc la oameni. Ei se gândesc la ei. Ei cred că or să trăiască 150 de ani. Și nu se tem de nimic. Nici de Dumnezeu, nici de nimic.”
„Cred că cel mai mare rău care poate să fie este războiul”, spune Marina Iliuc și adaugă că numai cine trece prin asta poate să înțeleagă. „Voi [românii] trebuie să prețuiți acum momentul, pentru că trăiți într-o țară în care este pace.”
E ceva ce mi-au spus toate ucrainencele cu care am stat de vorbă la Rădăuți, fiecare-n felul ei.
„Chiar le doresc tuturor românilor să prețuiască pacea și liniștea care este acum. Fiindcă România este foarte frumoasă. Și în caz de – nu dă, Doamne! – de ceva, se va nimici totul aici, așa cum s-a făcut la noi”, a spus tânăra Sabina.
Și Marina Bicher a întărit: „Nici nu trebuie să treceți în viața voastră prin gândurile astea măcar. Vă spun eu, că eu am trăit o viață și, zic: Care război? Despre ce credeți că-mi făceam viitorul? Am planificat: cumpărăm aceea, cumpărăm aceea, agonisim și facem. Și amu’ copilului îi strici viitorul – adică n-ai unde să-l duci, ce să faci cu dânsul? Planurile... Îs gata, într-o zi s-or dus. Și tu înțelegi că cel mai important în viața asta e să fii sănătos și cu familia ta, să vezi cum crește. Restul, ce-o da Domnul și ce poți să faci. Restul n-are importanță – materialul, să spunem. [...] Și noi nu suntem din zona unde se duc luptele. Adică, slavă Domnului, nu ne bombardează. Dar ne afectează moral. Și eu nu știu ce e mai greu: să știi că mori mâine ori să știi că trăiești cu asta toată viața?”
Acest grupaj de povești de viață ale refugiatelor ucrainene din Rădăuți face parte din proiectul „Oameni, nu cifre”.
