Presa internațională tratează anul electoral 2024 ca un moment de cotitură pentru democrație și soarta omenirii. Jumătate din populația adultă a globului este așteptată la urne în acest an, în peste 70 de țări, pentru a vota în alegeri prezidențiale, parlamentare sau locale. Vorbim despre cel mai amplu efort electoral din istorie. Alegerile au loc într-un climat tensionat, creat de ascensiunea forțelor iliberale și de multiple amenințări la adresa securității internaționale (cu epicentrul în Ucraina, Orientul Mijlociu - Marea Roșie și Marea Chinei de Sud).
Acest text este a doua parte a unei analize a ascensiunii populismului și stării democrațiilor în lume, parte din proiectul „Oameni, nu cifre”. Puteți citi prima parte aici.
Amenințarea externă la adresa democrației vine, în special, din partea dictaturilor care s-au aliat într-o veritabilă „Axă a Răului” (Rusia, Iran, Coreea de Nord, China etc). Obiectivul declarat al acestora este distrugerea ordinii liberale instaurate după 1989. Profeția neîmplinită despre moartea istoriei (Francis Fukuyama), adică despre victoria ireversibilă a modelului democrației liberale, a economiei de piață și statului de drept, este urmată de profeția resentimentară, răzbunătoare, despre moartea democrațiilor și a ordinii internaționale inspirate de acestea. Rusia, pe lângă faptul că amenință militar Europa, sprijină subteran mișcările politice antidemocratice din toată lumea.
Una peste alta, există riscul extinderii focarelor actuale de criză și război la nivelul unui război continental sau global, iar acest lucru ar produce o multitudine de efecte neintenționate, greu de anticipat în acest moment, asupra tuturor.
Regresul democratic („democratic backsliding”) a ajuns domeniu de sine stătător în științele politice și capitol obligatoriu în toate rapoartele privind mersul politicii globale. Indexul libertăților măsurat de Freedom House înregistrează al 18-lea an consecutiv de declin. 2005 a fost anul de vârf al democrațiilor, dar și sfârșitul unui ciclu de optimism declanșat de anul de grație 1989. După un flux democratic care a durat un deceniu și jumătate, trecem printr-un reflux antidemocratic și mai lung.
Conform raportului din acest an al Varieties of Democracy (V-Dem), un proiect care gestionează cea mai mare bază de date din lume privind soarta democrațiilor, declinul democratic a întors lumea la stadiul din 1985. Recesiunea democratică este mai evidentă în Europa de Est, în Balcani și în Asia Centrală și de Sud, în timp ce America de Sud, deși continuă să ne surprindă cu tot felul de știri excentrice, se găsește într-un neașteptat reviriment. 42 de țări sunt în curs de autocratizare, dintre care 35 au adus atingere libertății de expresie, 23 – alegerilor libere și 20 – libertății de asociere. În sens contrar, cu progrese în materie de democratizare se găsesc 18 țări (cu 5% din populația globului).
V-Dem evaluează că în prezent taberele se împart astfel: 91 de democrații, cuprinzând 29% din populația lumii, și 88 de autocrații, stăpâne peste 71% din populația globului, 5,7 miliarde de suflete.
Potemkiniade electorale
Se știe deja prea bine că alegerile nu echivalează cu democrația. Ca un bizar omagiu adus ideii democratice, dictaturile simt nevoia să simuleze mecanismele democratice și alegerile.
Alegerile sunt utile liderilor cu mână de fier nu doar pentru că le conferă, în plan intern și internațional, o formă de legitimitate. Scrutinul controlat este folosit pentru a mobiliza suplimentar societatea în acord cu politica regimului; pentru a înscena fotografia unității și obedienței naționale care este folosită apoi normativ și represiv în descurajarea minorităților opozante; pentru a disciplina și testa elitele afiliate; pentru a tranșa luptele de putere din anturajul dictatorului; și pentru a direcționa măsurile represive.
Autocrațiile de astăzi, „dictaturile 2.0” cum le numește William J. Dobson, găsesc în alegeri ocazia de a reseta succesiv sistemul politic, iar fiecare resetare aduce, de regulă, un nou nivel de radicalizare, pe măsură ce societățile sunt controlate mai dur. Simularea alegerilor democratice este și o formă de comunicare subversivă cu democrațiile, bazată pe imitare parodică, analizată pe larg de Ivan Krastev și Stephen Holmes în Lumina frântă. De ce pierde Occidentul lupta pentru democrație. În plus, deși dictatura este un regim al stării de excepție, alegerile, recurente ca într-o democrație, dar cu rezultate previzibile și implacabile, ajută la normalizarea ei. Dictaturile fățișe sau regimurile hibride, care se îndepărtează resentimentar de modelul occidental al democrației liberale în numele specificului și excepționalismului local, devin noua normalitate și model care difuzează.
Mai mult de jumătate dintre cei care merg la urne în acest an se exprimă în cadrele unor regimuri dictatoriale sau hibride. Țările din nou formată „Axă a răului”, Rusia, Iran și Coreea de Nord, și-au programat alegeri în martie. Desigur, nu rezultatele au fost importante, de vreme ce acestea au fost stabilite cu premeditare, ci alte semne. De exemplu, prezența la scrutinul pentru Legislativul iranian a fost de doar 41%, cea mai scăzută din cei 45 de ani scurși de la revoluția islamică, semn – alături de altele, mergând până la revolte locale violente – că politicile interne întâmpină ceva rezistență.
Alegerile pot avea rol stabilizator în dictaturi, sau, dimpotrivă, deschid Cutia Pandorei. Cele mai multe tentative de lovitură de stat în dictaturi au loc în contextul alegerilor (există o cercetare în acest sens). Prezidențialele confecționate pentru Putin după asasinarea principalei figuri a opoziției, Alexei Navalny, au fost prilejul pentru o nouă tentativă a forțelor armate ruse pregătite de Ucraina de a ataca teritoriul Rusiei, în încercarea de a suscita o opoziție armată față de regimul lui Putin. După alegeri și victoria cu scor nord-coreean a lui Putin, a avut loc atacul terorist de la Moscova. Răspunsul a fost previzibil: măsurile represive au devenit și mai severe, Ucraina a fost făcută vinovată, într-un fel sau altul, și este prognozată o nouă mobilizare pentru a satisface fantasmele imperialiste ale Rusiei.
Raportul V-Dem împarte regimurile politice în democrații liberale, democrații electorale, autocrații electorale și autocrații închise. În aceeași categorie cu Rusia, la autocrații electorale, este inclusă și India, cândva o democrație, cea mai populată din lume. Acolo, din 2014, puterea este deținută autoritar de Narendra Modi, care folosește naționalismul, aparatul de securitate și legislația antiteroristă pentru a intimida opoziția și presa. În ratingurile Freedom House, V-Dem sau The Economist Intelligence Unit, India are una dintre cele mai spectaculoase prăbușiri. Alegerile generale din această primăvară, în care aproape un miliard de oameni pot vota, sunt așteptate cu îngrijorare, în condițiile în care 85% dintre indieni preferă un regim autoritar.
Rusia și India sunt partenere în BRICS, organizația care se prezintă ca alternativă la NATO/UE. Liderii țărilor din BRICS împărtășesc viziuni comune, autoritare, paternaliste, despre democrație. În BRICS sunt și două democrații electorale: Brazilia, care a trecut în 2022-2023 prin alegeri turbulente, și Africa de Sud, care are alegeri generale în această primăvară (în care hegemonia Congresului Național African, datând din 1994, ar putea fi zdruncinată).
Din Europa de Est, fac parte din categoria autocrațiilor electorale Ungaria (care are alegeri locale în iunie, în condițiile în care opoziția este tot mai vocală împotriva hegemoniei Fidesz) și Serbia (care reface alegerile municipale din Belgrad, după ce la scrutinul din decembrie anul trecut au fost constatate nereguli grave). Viktor Orbán (premier din 2010) și Alexandar Vučić (președinte din 2017) sunt deja clasici în viață în manualele despre liderii cu mână de fier de rit nou, alături, firește, de Putin, Modi, Ercep Erdoğan, Donald Trump și mulți alții. Populistul Robert Fico s-a alăturat galeriei, după alegerile din 2023 în urma cărora a fost desemnat premier al Slovaciei pentru a treia oară (ajungând la peste 10 ani cumulați de funcție). În urma prezidențialelor, Fico a primit un partener iliberal la conducerea Slovaciei în persoana președintelui Peter Pellegrini.
Griuri ale democrației
Toți aceștia lideri produc știri într-un ritm halucinant cu poziționări dubioase în favoarea Rusiei și împotriva democrației liberale și a instituțiilor europene. Din fericire, forțele democratice nu sunt pasive. Orbán, Fico și Vučić se confruntă cu mari mișcări de protest, iar partidul lui Erdoğan a pierdut recentele alegeri locale.
Pe de altă parte, Polonia și Cehia au trecut cu bine de testele electorale din 2023. Partidul Lege și Justiție a fost scos de la putere după 8 ani de guvernare autoritară, ultraconservatoare și, mai nou, eurosceptică (a păstrat totuși o influență considerabilă, lucru ce va fi testat la localele și europarlamentarele din acest an și prezidențialele de anul viitor). Noul președinte ceh, Petr Pavel, care vine după populistul Miloš Zeman, este deja un star al politicii europene, după poziționările lucide pe tema războiului din Ucraina și după ce a identificat peste un milion de obuze de artilerie atât de necesare armatei ucrainene.
Au fost recent legislative cu emoții în Portugalia, unde populiștii de la Chega („Destul!”) s-au plasat pe locul 3. În Spania, anul trecut, partidul populist Vox s-a situat pe locul 3 la parlamentare. În Austria vor fi alegeri pentru Parlament în toamnă. Sistemul politic austriac este de 25 de ani sub presiunea unei formațiuni populiste, Partidul Libertății, care instrumentează forme codate de naționalism, xenofobie și discurs antisistem. Cel mai palpabil rezultat este că Partidul Popular Austriac, principalul partid de la guvernare, împrumută teme populiste pentru a lua din electoratul Partidului Libertății. Așa se explică manipularea temei migrației și opoziția guvernului austriac față de intrarea României și Bulgariei în spațiul Schengen.
România și Moldova sunt și ele pe lista democrațiilor electorale care au programate alegeri în acest an. În România, coaliția hegemonică formată de PSD și PNL sufocă opoziția democratică și contribuie la ascensiunea radicalilor de la AUR și SOS România. Să nu uităm că Partidul Libertății din Austria și-a început ascensiunea tocmai ca răspuns la o mega-coaliție și la un sistem închis de gestionare a puterii (Proporz). În Moldova, președinta pro-europeană Maia Sandu se ține bine pe poziții, în ciuda unei enorme presiuni și are șanse foarte mari să primească un al doilea mandat.
Dintre democrațiile liberale, trec prin alegeri anul acesta SUA (care riscă să fie din nou degradată dacă Trump devine președinte), Marea Britanie (unde laburiștii au șansa pentru prima dată după 2010 să formeze guvernul), Coreea de Sud (cu alegeri umbrite de frecvente tentative de asasinat împotriva liderilor politici și fragmentarea principalelor partide). Au fost alegeri, terminate cu victorii ale forțelor democratice, în Taiwan (sub spectrul unei intervenții militare a Chinei) și Finlanda (primele prezidențiale după intrarea țării în NATO). Israelul, condus de un guvern în care se găsesc extremiști și prins în complicata operațiune militară din Gaza, a fost scos de V-Dem din categoria democrațiilor liberale pentru prima dată în 50 de ani.
Cele mai clare semne privind direcția în care se îndreaptă Europa vor veni de la alegerile pentru Parlamentul European. Partidele populiste pot obține o poziție dominantă în forul reprezentativ european. Problema imigranților este pe primul loc în Germania și Austria și este mai sus în clasamentul îngrijorărilor în Suedia, Olanda și Franța. În toate aceste state, funcționează partide populiste care exploatează insistent tema migrației. În Olanda, Partidul pentru Democrație al lui Geert Wilders a câștigat alegerile de anul trecut și conduce detașat în sondaje. În Germania și Suedia, Alternativa pentru Germania, respectiv Democrații Suediei sunt pe locul doi în prognozele electorale. În Franța, Partidul Adunarea Națională, eticheta de rebranduire a Frontului Național, acum cu Jordan Bardella în frunte, după lunga domnie a familiei Le Pen, conduce în sondaje. La fel, Partidul Libertății în Austria. În total, partidele populiste conduc în sondaje în nouă state europene și sunt pe locul doi sau trei în alte nouă țări.
În analiza ECFR citată, Ivan Krastev și Mark Leonard indică și o zonă speranță. Tabăra populiștilor nu este unitară. Antipatii personale, strategii politice contradictorii și diferențe ideologice fac dificilă cooperarea și coabitarea în alianțe politice transnaționale. Krastev și Lonard sfătuiesc partidele mainstream să exploateze fricțiunile, multiple, din tabăra populistă, și să se ferească de teme care ar putea mobiliza electoratul populiștilor, precum cea a migrației.
Sfârșitul e mereu aproape, spune titlul unei cărți despre diferite apocalipse prognozate. Mediatic, ni se administrează regulat dezastre și sfârșituri de lume. După 2016, anul de vârf al iliberalismului contemporan, părea că urmează urgia. A fost rău, într-adevăr, iar trendul a rămas și astăzi defavorabil democrației, dar, în multe locuri, democrații dau semne de rezistență și revenire. Meciul se joacă.
