Spovedania unui preot ateu, unul dintre succesele de librărie ale anului în curs, este mai curând un roman decât o spovedanie. Desigur, experiența pe care se bazează este reală (deși numele de pe copertă e un pseudonim); dar felul în care e construită cartea pune mai mult preț pe efectele literare și pe partea de ficțiune decât pe componenta documentară. Asta e ok până în punctul în care încep problemele.

Pe scurt, e vorba de un preot care-și pierde nu doar credința, ci și voința de a mai fi preot. Pe lung, e vorba de un preot care-și pierde voința de a mai fi preot și viața, pentru că, descoperindu-i-se un cancer la creier, își înscenează sinuciderea, apoi, după ce asistă la propria-i slujbă de înmormântare, se sinucide de-a binelea, dar nu definitiv, pentru că este înviat după vreo 80 de ani (de draci sau de o tehnologie superioară din viitor, nu se înțelege prea clar).

Am trântit spoilerul de mai sus pentru că „acțiunea” e partea cea mai neinteresantă din carte – e cam ce-ar fi scris Mihai Drumeș dacă s-ar fi apucat să comită un SF. La fel de neinteresantă e și „ideologia”, un fel de filozofie de șpriț de genul „gestul de a trăi este lucrul cel mai sfânt de pe fața pământului”, „cred că putem reuși” (italicele îi aparțin autorului) și „putem să trăim frumos și să dispăream ca proștii, sau putem să trăim la fel de frumos, dar să ne dăm vieții un real – nu imaginar – și nouă, mai multe șanse”. Citatele sunt dintr-un capitol final intitulat pretențios „Un nou Crez” – pe scurt, găsim acolo un fel de Marian Godină mai popă, sfătuindu-ne să respectăm semnele de circulație. 

Totuși, cartea începuse promițător. Prima și cea mai bună parte din roman poate fi descrisă ca un survival horror în care scopul campaniilor duse de bunul preot într-un sat din Buzău (sau pe-acolo) este să spovedească cât mai multe babe păstrând bara de health cât mai sus. Babele sunt niște boși de nivel redutabil: una îl trăsnește pe preot cu un miros infernal, alta îi dă niște purici care ajung să îl ciupească fix în timpul unei slujbe de înmormântare etc. În aceste prime pagini (mai puțin de jumătate din carte) Ion Aion îi confecționează preotului o voce pe cât de comică, pe atât de veninoasă în descrierea traseului său duhovnicesc. Umorul este eficient, dar nu neapărat și complex. Mecanismul lui se bazează în principiu pe glume fizice cu babe și cu groparii satului, ființe mai la îndemână decât căpeteniile BOR-ului. Ah, să nu uit nici glumele de seminar teologic implicând seminariști care se masturbează pe sub pături și care visează drăcoaice sexy. 

Dacă ar fi rămas în acest registru, Spovedania unui preot ateu ar fi fost o carte în vechea tradiție anticlericală a lui Damian Stănoiu, utilă ca divertisment umoristic și eventual ca material documentar (deși lucrurile pe care le „dezvăluie” autorul sunt preponderent din categoria celor amintite mai sus). Însă autorul a vrut mai mult, a vrut un roman metafizic, a vrut literatură mare. A obținut o carte bine vândută și cam atât.

Ion Aion, „Spovedania unui preot ateu”, Curtea Veche Publishing, 2017

Imagine via Wikimedia Commons