Romanul de debut al lui Iulian Bocai, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, a făcut câte valuri poate face un roman de debut pe micul nostru lac literar (recenzii pozitive, comentarii pe Facebook, câteva premii). Priță îmi plăcuse mult, așa că eram nerăbdător să citesc și Constantin, romanul cu care Bocai revine după un an. Cu atât mai mult cu cât cartea a doua este considerată cea mai dificilă etc. – știți povestea.
Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu spunea povestea unui copil sărac dintr-un sat oltenesc, înzestrat cu o mare curiozitate intelectuală față de lumea insectelor și în rest cu nimic altceva. Gândiți-vă, ziceam în cronica de atunci, la ce s-ar fi ales de Mircea Eliade (și el entomolog amator în adolescență) dacă s-ar fi născut în familia lui Priță Barsacu. Constantin preia povestea din momentul în care Mihai, personajul narator, intră la facultatea de limbi clasice din București și trebuie să găsească un apartament cu chirie în care să locuiască. Sigur, Mihai din Constantin nu este Priță (din motive evidente pentru oricine a citit prima carte), dar backgroundul lor social este cam același (familii sărace din provincia oltenească). În cele din urmă, după o primă tentativă ratată, Mihai găsește o cameră de închiriat în zona Dealului Mitropoliei. Zona e supercentrală, chiria derizorie, ce nu este în regulă? Aproape nimic: casa e contemporană cu taica Noe, apartamentul doar o ruină soioasă, iar proprietarul – acel Constantin din titlu – un bătrân infirm alcoolic și puțind a urină. Pe scurt, locul cel mai potrivit pentru a studia limbi clasice.
Constantin
Decorul și recuzita țin așadar de genul horror, subgenul survival sau escape room. Un The Shining à la roumaine, în care hotelul blestemat este înlocuit de o cocioabă mizerabilă. Bocai pare să dispună de resurse nelimitate în descrierea straturilor de jeg din apartamentul lui Constantin. Apartamentul și proprietarul său – pentru care Mihai ajunge treptat să dezvolte o formă de afecțiune bizară – sunt protagoniști la fel de importanți ca naratorul. Atunci când Mihai reușește să părăsească apartamentul lui Constantin se termină și romanul.
Ca și în Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, Iulian Bocai este un maestru al zonelor de intersecție dintre mizerie și un stil extrem de calofil (dar nu prețios) și de elaborat. Constantin cuprinde numeroase pagini foarte bine scrise. Acestea oferă o mediere ironică între lipsa de control a naratorului asupra propriei lui vieți și controlul perfect asupra frazelor prin care își spune povestea vieții.
Altă ironie plasată in plain sight este cea dintre traseul aspirațional al lui Mihai (limbile clasice) și posibilitățile lui materiale. În lumea contemporană, limbile clasice sunt prin excelență apanajul claselor bogate care își permit să studieze la Eton (precum Boris Johnson, care în ciuda imbecilității lui evidente este perfect capabil să livreze citate din clasicii greci și latini) și să-și afișeze studiile ca diferență de statut în raport cu ceilalți. La noi, studiile clasice sunt legate de modelul utopic al grupului de la Păltiniș organizat informal în jurul lui Constantin Noica. Jurnalul de la Păltiniș al lui Liiceanu a sădit în mințile aspiranților în umanioare din ultimele decenii fantasma unui spațiu pur, în care câțiva bărbați aleși, care cunosc greaca veche și germana, discută chestiuni fundamentale (ontologie etc.) „nepăsători la zgomotul de-afară” (citatul e din Arghezi).
Mihai, protagonistul lui Bocai, este un astfel de tânăr idealist. Doar că el n-are la dispoziție moșioarele pe care le avusese tânărul Noica, așa că se alege doar cu poza romantică. Iată momentul în care această poză se voalează:
„Ce să fac cu ea [cu facultatea de limbi clasice], mă gândeam, și cine pe lume mai lua în serios toate lucrurile alea moarte de milenii? Arhivarii, bibliotecarii, virginii, snobii, vechii aristocrați cu arbore genealogic în latină, englezii și naivii. Ce prost mi s-a părut că sunt și în ce fund de lume mă băgase această curiozitate, care nici măcar curiozitate sinceră nu fusese, ci servilism și vis adolescentin. Cu ce mă ajuta că citisem Lucan și că știam cine sunt deipnosofiștii? Visare, așa-ți omori creativitatea, atâta câtă e, cufundându-te în negura istoriei, de unde nimic nu te mai scoate, căci trebuie să fii prea mult tu însuți ca pierzându-te în labirintul atâtor cărți prăfuite să mai reușești să ieși de-acolo teafăr, ori măcar cu ceva de zis care să fie al tău, atât de mult tu însuți, că nu mă puteam gândi la nici măcar un original care să fi trecut prin greci și romani și să fi ieșit întreg din bezna aia. Din ăștia nu ieși întreg decât dacă ești la fel de plictisitor ca ei, îmi ziceam, altfel mort și cu picioarele înainte, îmbălsămat cu ode safice, strigări pindarice, lamentații anacreontice, o mumie vorbitoare. Îmi văzusem profesorii cu câtă mândrie explicau unde se pun spiritele pe literele ondulate ale alfabetului grecesc și cum se dusese Schliemann, vai, Schliemann însuși, ca nebunul prin Turcia, să sape în pânza freatică a istoriei după Troia 1, Troia 2, Troia 3, Troia 4 etc. Intri în clasici poet și ieși profesor, îmi spuneam, așa cum intri în spitale sănătos și ieși bolnav. Sunt colonizatori cu toții și iau mai mult decât dau, pentru că au nevoie de tine, ca să te umple cu balastul lor, cu filologie, cu istorie, cu erudiție, cu nisipul ăla mărunt și fad al inteligenței lor. [...] Ce-mi trebuia mie așa ceva? Eu voiam să fiu eu însumi, nu purtător de cuvânt pentru uitații istoriei.”
Acest pasaj nu oferă, în ciuda aparențelor, o mostră de filistinism, o tiradă împotriva culturii înalte etc. Pasajul are o miză politică și polemică: trezirea protagonistului din somnul dogmatic al idealismului într-o lume jegoasă și rece. Un pasaj caracteristic în acest sens este cel în care Mihai notează reacțiile potențialilor chiriași în fața camerelor de închiriat din apartamentul lui Constantin:
„Muncitorii refuzau mai des să rămână și cred că motivul pentru care acolo eșuau mai ales studenții era că, văzându-se ajunși în mijlocul clădirii ruinate pe dinăuntru, începeau să n-o mai vadă cu ochii lor, ci cu cei mari ai imaginației și poftei lor de viață sau cu cei mici ai trecutului din care nu învățaseră nimic, și-și spuneau că pot să-i facă față și n-are cum să fie așa de rău”.
A doua miză politică a romanului, mai puțin explicită, stă în identificarea singurătății lui Mihai în interiorul sistemului politic al tranziției – acțiunea e plasată în anii 2000. De fapt, nu în interiorul sistemului, ci în afara lui: studentul sărac din Constantin nu primește ajutor din nici o parte, trebuie să se descurce singur, este pe cont propriu. Singurul loc pe care îl simte drept „acasă” este apartamentul împuțit al lui Constantin, singurul ins care îi oferă un fel de afecțiune este bătrânul la fel de singur ca el și mirosind a pișat. Faptul că Mihai ajunge să echivaleze umanitatea cu aceste elemente de materialitate decrepită este o ironie cu adevărat demnă de finalul unui horror care nu promite nici o formă de speranță.
Fotografia principală: Davide Locatelli, via Pexels
