Am fost la expoziția „The Uncanny Within” a artistului Sebastian Modovan, deschisă la galeria Eastwards Prospectus din București până pe 16 decembrie.

Etajul unu și pivnița unui imobil de secol XIX. Asta e galeria Eastwards Prospectus. Și cum urci la etaj, ca într-o sufragerie, ajungi într-un spațiu cu câteva mobile, așezate între scară și geam. Niște fotolii de designer și o masă rotundă. Și un sac mare de plastic, care blochează perfect intrarea în cealaltă cameră, marcată de o ușă mare burgheză, de trei metri înălțime, cu două canaturi.  

Totuși, care e legătura cu acel uncanny (unheimlich), termen deja clasic, provenit din inventarul conceptual freudian? Ce e aici malițios și angoasant? Sebastian Moldovan pare să spună că natura e acel lucru, pentru că ea neagă constant dorința omului de a o domina în întregime. Dar aici apar o seamă de contradicții logice, care sunt destul de prezente în spațiul de expoziție. Mai ales pentru că titlul este the uncanny within, adică tocmai natura umană pare că e cea care blochează accesul la o mai mare putere asupra mediului. Lucru care e perfect plauzibil în sensul freudian. Totuși, la nivel conceptual, unele dintre relațiile omului cu mediul nu se rezolvă în paradigma freudiană și nici în sensurile propuse de expoziție, cum voi încerca să arăt mai departe.

Un desen înrămat pe un perete. Amintiri ale explorării geografice anterioare colonizării (corabia europeană), plus intervenții la scară mare într-un peisaj arctic. Un balon enorm în prim plan, pe jumătate scufundat, lângă banchiza înaltă de gheață din depărtare. Un alt desen, cu fire electrice care scot fum și emană radiație magnetică. Și în altă parte, un pătrat hașurat înnodat într-un colț.

O a doua încăpere plină de pungi oranj, pe care un ventilator puternic le aruncă prin colțurile camerei. Similar cu imaginea din American Beauty, dar nu legată de fragilitatea sufletească, ci de distrugerea ecosistemului pe cale antropică. Frumusețea pungilor, produs industrial perfect, și a plutirii, etern vis uman, ascunde sau reprezintă un act profund nociv si violent. Aici uncanny e ignoranța benignă sub care se ascunde puterea distructivă a speciei. 

În sensul ăsta, e semnificativ faptul că vizitatorul neavizat poate vedea această instalație drept un efect decorativ. Apoi, în interpretarea freudiană clasică, relevantă aici, uncanny ar putea fi manifestarea exterioară a unui strat interior inconștient, care e format din dorința și din plăcerea de a distruge. Acest strat ar trebui confruntat de conștiință, pentru ca specia să-și poată accepta adevărata condiție. După aceea ar urma, cel puțin în scenariul terapeutic al lui Freud, o încercare de a remedia, dacă e posibil, acest vast proces de distrugere, marcând astfel și depășirea propriilor limite.

Problema e că, măcar în ceea ce-l privește pe Freud, societatea umană e plasată între dorință, violență și moarte, iar singura scăpare din cercul acestor imperative e actul sublimării, adică transformarea negativității în artă. Astfel, în ceea ce privește problema ecologică, din partea lui Freud, lucrurile par cam lipsite de speranță, pentru că el nu vede cum specia ar putea să se autodepășească și astfel să se salveze. Pentru Freud, omul rămâne marcat psihologic de o profundă neînțelegere de sine, dar și de o mare neputință, fiind plasat într-un univers material lipsit de transcendență și chiar și de speranță. Și tipul ăsta de citire dogmatică, cuminte și neproblematică e prezent în toată expoziția. Bănuiesc că titlul, ca și textul de prezentare, aparțin curatoarei Edisabel Marrero Tejeda, dar interpretarea e susținută în mare parte și de lucrări. 

Un foarte frumos desen al unei plaje cu vegetație sârmoasă îmi aduce aminte de o plajă pictată de Francis Bacon. Apoi, același sac de plastic, văzut de pe partea cealaltă, care blochează o întreagă cameră intermediară între spațiile de expunere. 

Lipsește, totuși, natura. Chiar dacă se vede ici-colo. Dacă e vorba de procesul distrugerii, ar părea că am ajuns la final, când totul e deja inert, lipsit de viață. La nivelul argumentației, ideea că antropocenul și oribilul distrugerii nu ar fi naturale conturează o viziune dualistă clasică, de tipul natură – cultură, care pentru mine cel puțin, nu ține. Cultura umană e, totuși, un produs al naturii, așa cum e și ploaia, de exemplu. Aici e punctul în care, încetul cu încetul, mă despart de sensurile propuse de expoziție.

O matrice de perete cu post-it-uri arse la colț. În dreapta jos mai rămâne doar un triunghi. În stânga sus e neatins. Vorbim de ardere ca sfârșit al erei omului. Ajuns aici, mă amuz de unul singur, în mod absurd, pentru că după încălzire, urmează o glaciațiune.

Fac un bilanț. Expoziția de la etaj folosește repertoriul formal al post-minimalismului, plus desenul, poate rupt din imaginarul SF, aici cu interes pentru ecologie și tehnologie, adică pentru efectul de mediu al producției materiale. La nivelul ăsta, plasticul pare să înglobeze, la nivel palpabil, acea violență malefică umană.

Sunt totuși surprins că în expoziție nu văd plante sau pietre. Nu pentru că ar trebuie neapărat să fie, ci pentru că atunci când vorbesc despre ecologie, artiștii contemporani, mai ales după 2012, folosesc cu precădere aceste materiale, devenite uneori un tip de manierism. Totuși, căldura și tandrețea acestor lucruri, care trimit direct la mediul natural, nu pot fi negate. Absența lor mă avertizează, din nou, că e vorba mai degrabă de explorarea unui narcisism extrem, devenit formă filosofică, dar și refugiu din fața alterității celei mai banale, adică a peisajului, înțeles în sensul cel mai larg. 

Și pivnița nu îmi combate aceste convingeri pe cale să se cimenteze. Două lucrări video similare. Într-un acvariu negru, picură vopsea (sau ceea ce cred eu că ar fi vopsea). Într-un acvariu albă, în altul oranj. Ca o otravă, până când toată apa se colorează, se murdărește.

În punctul ăsta, mi-e dor după lista de lucrări, detaliată, pe care o găseam de obicei la intrarea in spațiul ăsta de la subsol. Aș putea să înțeleg mai multe din titluri și din relația lor cu restul. 

Apoi o oglindă luminată, aș zice râzând, să se vadă omul cu ochii lui. Aici ar fi probabil momentul de introspecție în care ne descoperim violența și încercăm să ne lepădăm de ea. 

Și o zonă din pivniță unde intri și plouă peste tine, pentru că niște senzori te reperează și dau drumul la apă. Care, după toată insistența asupra violenței tehnologiei umane, pare o mockery la adresa ploii, adică o bătaie de joc umană, la adresa unui proces natural. 

Mai încolo, singurele lucruri care trimit la exterior, în afară de cele două desene de la etaj. Adică un video cu o furtună deasupra unei margini împădurite de sat. Și o filmare în care camera se rotește încet pe trepied, urmărind contururile mai multor peisaje urbane sau naturale. 

Pierdute în marea de lucrări introspective, peisajele par să fie niște prezențe fragile și puțin importante. Mai importantă pare a rămâne, mereu, încercarea de a forța atât mediul, cât și semnificațiile lucrurilor, să se conformeze dorințelor interne ale omului. 

Într-un fel, e și amuzant, dar și tragic, că după ce în Renaștere  s-a pus în centrul lumii, omul european are și impresia, la nivel filosofic, că ar fi și răspunzător pentru soarta ei.

În sensul ăsta, îmi amintesc un pasaj din filmul Cosmos, A Personal Voyage al lui Carl Sagan, unde, dacă îmi mai amintesc bine, după o călătorie prin spațiu, comentatorul, ajutat de un zoom out și un zoom in, arată cât de mic e pământul în relație cu spațiul cosmic. Și apoi face niște comentarii ironice la adresa acestui colț infim de spațiu pe care s-au bătut minuscule imperii și au gândit grandios niște ființe totuși extrem de modeste ca mărime, în relație cu restul. 

Cam așa și cu marea dramă a distrugerii planetei. Chiar dacă la nivel uman responsabilitatea nu poate fi negată și chiar dacă din nou, la acest nivel, ceea ce se întâmplă azi e cu adevărat o tragedie, lucrurile trebuie văzute totuși în perspectivă. Omul nu distruge lumea, în general, ci doar lumea lui. Pe care, dacă ar fi să ne luăm atât după această expoziție, cât și după întreaga tradiție filosofică europeană, mai ales după Renaștere, nici nu prea o percepe ca fiind o existență sau ca pe un interlocutor demn de respect.

Natura pare să fie acolo doar pentru a fi cotropită sau modificată monstruos, conform imperativelor interne ale unei singure specii. Care imperative nu par să fie altceva decât o violență care se manifestă continuu și care, în ultima ei consecință, e un continuu proces de autodistrugere.

S-ar cere aici o ajustare, conform căreia specia să înțeleagă, din nou, că natura nu pornește si nici nu se termină cu psihicul uman, ci că psihicul uman e plasat undeva în natură. S-ar mai cere și alte ajustări, cea mai urgentă fiind cea care vizează disoluția opoziției natură-cultură. În urma ei, plasticul nu mai e ceva malefic, ci e doar un material produs de o specie la fel de distructivă ca multe altele, cu singura diferență că își dă cât de cât seama de asta și de implicațiile propriei violențe apropo de propriul viitor. Și s-ar mai cere și ajustarea orizontului materialismului contemporan, conform căruia nu există decât această lume. Ideea asta implică atât inexistența altor dimensiuni ale cosmosului unde există viață, cât și ideea că, odată distrusă lumea noastră, lumea în general dispare. Și poate că ar fi timpul să renunțăm să credem că trăim într-o lume așa de mică, lume care cică ne privește pe noi, exclusiv, pentru că e deja clar că nu numai violența speciei, dar și încăpățânarea ignorantă, precum și egoismul ei, sunt la baza situației incomode în care ne găsim astăzi. 

P.S.: Un bun început în acest sens ar fi vizionarea serialului Cosmos A Spacetime Odyssey care, chiar dacă nu zguduie discursul hegemonic materialist de astăzi, îl pune măcar într-un context în care vastitatea, complexitatea și importanța hotărâtoare a lumii înconjurătoare sunt recuperate, în mare parte.