Cartea Emiliei Șercan, Fabrica de doctorate, e compusă din două părți. Cea de-a doua (cam 130 de pagini) reproduce articolele publicate de Șercan pe HotNews și PressOne în perioada 2015-2016, prin care era deconspirată rețeaua de fraudă academică coordonată de generalul Gabriel Oprea în interiorul Academiei Naționale de Informații a SRI (dar nu numai). Printre beneficiari s-au numărat VIP-uri precum primarul Neculai Onțanu, de profesie fierar betonist, ajuns doctor cu o teză plagiată (după ce în prealabil fusese avansat colonel și apoi general direct de la gradul de fruntaș); Florian Coldea, fostul prim-adjunct al directorului SRI, doctor după gestație doctorală de doar un an și trei luni (teza lui n-a fost plagiată, în schimb, sugerează Șercan, ar fi fost scrisă de altcineva); Florentin Pandele, primarul din Voluntari, mai cunoscut ca soț al Gabrielei Firea și pentru gusturile lui deosebite în materie de home decor; plus tot felul de nepoate și secretare de-ale lui Oprea, plus tot felul de politicieni ș.a.m.d.

Aceste articole pot fi găsite și online, sunt întocmite profesionist și au avut o utilitate publică incontestabilă, în măsura în care au demascat o filieră de spoliere a banului public (doctoratele aduc un spor salarial de 15%, pentru a nu mai vorbi de carierele academice false construite pe spinarea lor) înșurubată în chiar inima sistemului. De-a lungul timpului, Oprea a fost pe rând omul de manevră al lui Adrian Năstase, Traian Băsescu, Victor Ponta, Klaus Iohannis – prim-miniștri și președinți, oamenii cei mai puternici din România; a deținut în mai multe rânduri portofolii ministeriale și parlamentare; a lucrat îndeaproape cu șefii serviciilor secrete (unora ca Florian Coldea chiar le-a nășit doctoratul). Pe scurt, mulți s-au mânjit cu vaselina Oprea. E de presupus că, deși Oprea a ieșit momentan din lumina reflectoarelor, revelațiile vor continua: ilegalitățile care i-au marcat ascensiunea (a ajuns din pix general și profesor universitar la 40 de ani, în baza unui doctorat plagiat și a unei activități „militare” fantomatice) vor fi lăsat prea multe găuri în urmă pentru ca numărul celor responsabili să nu continue să crească. 

Prima parte din cartea Emiliei Șercan (circa 60 de pagini) spune povestea anchetelor din partea a doua. Din păcate, jurnalista a ales o cheie stilistică nefericită pentru a spune această poveste. Începând de la subtitlu (Cum se surpă fundamentele unei nații), prea sforăitor-penibil ca să nu fi fost pus de Gabriel Liiceanu (care pe coperta a patra vorbește „spectacolul neverosimil” care „ne macină fundamentele nației”). Felul acesta de-a pune o problemă e drumul cel mai scurt către amețirea ei. De pildă, problema fraudei academice masive la nivelul instituției doctorale are de-a face nu atât cu „fundamentele nației”, cât cu felul în care nația și-a gândit politicile în ultimele patru decenii. Spre sfârșitul anilor ’70 și de-a lungul anilor ’80, ca urmare a programului de austeritate adoptat de Ceaușescu, programele doctorale au fost reduse masiv. În anii ’80, doctoratul devenise o instituție limitată la un număr extrem de redus de privilegiați; în același timp au fost tăiate fondurile pentru cercetare și scăzut la minimum accesul la resurse bibliografice externe (abonamente la publicații științifice internaționale etc.). După căderea comunismului, în a doua parte a anilor ’90, odată cu implementarea prostească a programului Bologna, doctoratul a fost transformat într-un masterat ceva mai lung, iar numărul de doctoranzi a crescut spectaculos. Era inevitabil ca, trecându-se brusc de la glaciațiunea anilor ’80 la încălzirea din anii ’90, impostura și frauda să devină combustibilul noii instituții doctorale. Impostura și frauda n-au fost apanajul lui Oprea și al acoliților lui. Din cele 67.000 de doctorate după 1989 (majoritatea în ultimii 20 de ani), o estimare pozitivă ar arăta că mai mult de jumătate sunt fie plagiate, fie proaste și insuficiente. Bad guy-ul e întreg sistemul – deși culpele, desigur, sunt individuale.

Greșeala tactică a Emiliei Șercan în prima parte din carte e că ține să-și confecționeze o imagine eroică de lupă singuratică ce incendiază navele inamice. Nu-i prea iese nici stilistic, nici din punctul de vedere al faptelor. Povestea se pierde printre amănunte inutile; jurnalista descrie pe larg toate fleacurile personale din perioada anchetei (de pildă o escapadă la Vama Veche: „A fost exact așa cum voiam să fie – am râs, am plâns, am băut vin rosé, am privit cum iese luna din mare la Amphora, m-am ascuns de soare, am mâncat gomboți la Șoni și-am mai întinerit nițel”) sau de dinainte (de pildă, cum a plâns după susținerea propriului doctorat). Sau face o nuvelă polițistă relatând cum descinde la Biblioteca Națională, în al cărei catalog descoperă rețeaua de doctoranzi ai lui Oprea, pe care o transcrie febril în carnețel – dar acest catalog este online, deci putea fi consultat de oriunde. Totul pentru a arăta „prin câte frământări trece un ziarist și câte semne de întrebare își pune când scrie despre un subiect care atinge Statul la vârful său”. Un jurnalist e important prin anchetele reușite, nu pentru marca lui preferată de compot.

Emilia Șercan, Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei nații, Editura Humanitas, 2017, 210 pag.

Imagine principală: detaliu copertă