Cele trei fiice ale Evei e un fel de curs scurt în istoria Turciei recente – din anii ’80 până în 2016. Perspectiva îi aparține unei femei (Peri) din clasa înstărită a Istanbulului, măritată convenabil și mamă a doi copii, care își rememorează viața, explorându-și vulnerabilitățile și nemulțumirile. Nodul central al acestei retrospective este perioada petrecută la Oxford, la începutul anilor 2000, ca studentă a unui profesor carismatic și ambiguu: episodul cu pricina, din câte se poate ghici încă de la început, conține explicațiile anxietății din prezent a lui Peri.

În calitate de curs scurt, romanul este destul de palpitant. Mai bine, zis, m-a prins până pe la jumătate (primele două sute de pagini), după care a început să mă plictisească. Nu pentru că ar fi devenit cu adevărat plictisitor (Shafak păstrează un nivel decent de tensiune până la sfârșit). Dar cam pe-acolo m-am convins că romanul n-are de livrat decât clișee. Clișee despre traficul din Istanbul. Clișee despre cerșetorii din Istanbul. Clișee despre high class-ul din Istanbul. Clișee despre ce mănâncă bogătanii din Istanbul. Clișee despre religie. Clișee despre Orient. Clișee despre Occident.

La un moment dat, un personaj se întreabă: „Ce crezi că știu britanicii de rând despre țara ta? Își închipuie că pe-acolo toată lumea fie înoată cu delfinii și mănâncă toată ziua calamari, fie umblă în burqa și scandează sloganuri islamiste”.

Perfect de acord că așa pot arătă clișeele despre Turcia. Dar așa arată și în romanul lui Elif Shafak (scris, nota bene, în engleză, pentru „britanicii de rând”). Fie mese opulente, fie burqa și sloganuri islamiste. Prin „clișeu” nu înțeleg că n-ar fi vorba de lucruri verosimile sau „adevărate” despre Turcia.  La urma urmei, ce să mănânce bogătanii turci dacă nu dulciuri ff fine și opulente? Și cine ar putea nega că traficul din Istanbul e teribil?

Doar că toate acestea sunt tratate turistic, superficial și prin metoda aglomerării. Nu e suficient că Peri e prinsă în trafic, mai trebuie și ca două fetițe ale străzii să-i fure geanta din mașină; și nici asta nu-i suficient, mai trebuie și ca Peri să le urmărească, să ajungă într-o stradă dosnică și întunecată, unde un cerșetor o taie cu cuțitul și încearcă să o violeze - dar, din fericire, ea e suficient de puternică pentru a-i răspunde cu violență fizică și, pe scurt, a-l bate măr. Nu e suficient ca părinții lui Peri să joace meciul credincioși vs. atei; ei trebuie să facă asta nonstop. Nu e suficient ca Oxfordul să fie Oxford; el trebuie să fie populat de profesori excentrici și demonici, puși acolo parcă special pentru a continua meciul dintre părinții lui Peri și a-i răspunde acesteia la toate Întrebările.

Lucrul cu clișeele poate fi ok până la un punct. La urma urmei, oamenii merg la Istanbul fix pe urma unor tipare de ghid turistic (să vadă locuri faimoase, să mănânce chestii specifice, să se fâțâie prin bazar etc.) Din aceleași rațiuni se uită la telenovelele turcești. Ca telenovelă, Cele trei fiice ale Evei e foarte în regulă. Pentru cei/cele care vor mai mult, e prea puțin.

La Shafak, schema livrării de clișee se produce după principiul „una pe față, una pe dos”. Tot romanul e un debate – între fundamentalism religios și laicitate, între Orient și Occident, între știință și religie, între tradiționalism și modernism, între marxism și conservatorism. Personajele sunt distribuite simetric în roluri antagonice. De pildă: mama lui Peri e credincioasă, tradiționalistă etc., tatăl ei e laic, stângist și, oroare, trage la măsea. Cei doi frați ai ei sunt unul așa (marxist), celălalt altminteri (naționalist și tradiționalist). Prietenele ei musulmane – idem (una poartă văl, cealaltă se îmbracă țipător).

Singurul personaj aflat între tabere, după logica împăciuitoristă a lui și-așa, și-așa, este Peri: un personaj simpatic, de treabă, dar complet incolor. De fapt, și faimosul profesor de la Oxford, Azur, este tot cam ca Peri, adică în doi peri / două bărci: un spirit dialectic, care însă n-ajunge nicăieri (iar paginile scrise din perspectiva lui, către sfârșitul romanului, sunt catastrofale și strică toată cartea; ca să nu mai vorbesc că excentricitățile lui n-au nimic de-a face cu ideea de universitate occidentală).

Singurul aspect interesant al profesorului e că deține un câine, un ciobănesc mioritic românesc, pe care l-a botezat Cioran (da, acel Cioran). De aici și fraza mea preferată din carte: „Cioran, la picioarele lui, scoase un scheunat”.

Elif Shafak, „Cele trei fiice ale Evei”, trad. Ada Tanasă, Editura Polirom, 2017

Imagine principală: Elif Shafak via Wikimedia Commons, de Ebru Bilun