„Sunt o doamnă, ce pula mea”: iată cel mai faimos început de roman românesc de după 1989. Se numește Băgău, este cartea de debut al Ioanei Bradea și a apărut în 2004 la Editura EST. Acolo fuseseră publicate și romanele lui Henry Miller (Tropicul Cancerului, Tropicul Capricornului, Sexul etc.), pline, la fel ca Băgău, de limbaj explicit. (Această editură franco-română îi aparținea lui Samuel Tastet, un personaj în felul său – de altfel, a și apărut episodic în filme ca Occident și Restul e tăcere.)
Băgău a fost, la fel ca 69 de Ionuț Chiva și pe bune/pe invers de Adrian Schiop, unul dintre manifestele prozei tinere din anii 2000. Așa cum Marfa și banii, scris de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu fusese manifestul a ceea ce avea să devină Noul Cinema Românesc. Spre deosebire de Chiva și Schiop, Ioana Bradea s-a ținut departe de cenacluri și de lumea literară. În 2004 era practic o necunoscută. Cu atât mai mare a fost șocul provocat de romanul ei. În literatura română nu mai apăruse o carte care să aibă atâtea „pule” și „pizde”. Dar a fost un șoc absorbit de lumea literară românească. Cronicile și reacțiile au fost elogioase, vocile celor care se plângeau de regulă de mizerabilismul noii proze s-au pierdut în entuziasmul general, iar Uniunea Scriitorilor i-a dat premiul pentru debut (Nicolae Manolescu tocmai fusese ales președinte, iar Uniunea lansa pe atunci semnale de liberalism și încerca să atragă tinerii scriitori din noua generație).
Am profitat de reeditarea cărții la Humanitas și am recitit-o.
Romanul e întins de-a lungul a șapte zile, începând de vineri seara, când protagonista Andreea intră în tură la linia de telefonie erotică unde lucrează. Este în bună măsură un roman de voce sau mai bine zis de voci, o carte fundamental auditivă. Narațiunea la persoana I care îi aparține Andreei include nenumăratele voci cu care ea interacționează: colegele de la linia erotică, colegele de la facultatea de limbi străine unde e studentă, prietenii din viața privată (în primul rând Marius, un fost iubit care îi parazitează încontinuu gândurile) și, desigur, clienții care o apelează. Toate aceste voci sunt montate într-un flux continuu, în care nu sunt marcate intrările și ieșirile. Din monologul Andreei se trece fără preaviz la vocea unui client. Acest tip de montaj comprimă și planurile temporale. Trecutul și prezentul coexistă pe aceeași bandă Möbius: despre Marius se vorbește de pildă la prezent, deși secvențele cu el țin de trecut. Tot așa, dintr-un pasaj de proză poetică se intră în dialogul cel mai colocvial și mai obscen, iar pasaje pastișate după Cântarea Cântărilor (prin care Andreea își retrăiește relația cu Marius) sunt lipite de scrisorile agramate pe care Andreea le primește de la diverși freaks. Rezultatul are un aspect de halucinație, ceea ce servește ideea romanului: nopțile nedormite ale Andreei, poluate de fantasmele sexuale ale atâtor bărbați, îi colonizează restul timpului, transformând-i zilele într-o combinație de coșmaruri diurne și de insomnii. Halucinante sunt de altfel și majoritatea convorbirilor de la linia erotică – o combinație grotescă de Kafka și Ion Băieșu, înregistrată cu o ureche satirică necruțătoare, care nu iartă nici un dezacord gramatical, nici o particularitate regională, nici o formă de machism toxic sau patetic.
Ca și prima dată când am citit cartea, cel mai mult mi-a plăcut tocmai partea de convorbiri fierbinți. Linia erotică e o țeavă pe care curg de-a valma tot felul de personaje care te lasă cu gura căscată. La fel de memorabile sunt scenele în care Andreea interacționează cu colegele de la agenție, conduse cu o mână de fier de șefa Cătălina, al cărei tic verbal („sunt o doamnă, ce pula mea”), preluat ironic de Andreea, deschide cartea. (Cuvântul „băgău” vine tot de la Cătălina; deși sensul din dicționare este „tutun rămas în lulea și prefăcut în scrum, pe care unii țărani îl mestecă”, în contextul romanului „băgău” vine direct de la „a băga”.) Pe scurt, instituția liniei erotice (clienți și personal) e personajul principal. Restul, deși bine scris, mi s-a părut din nou cam prețios, cam lungit și cam boring. După cum scria Alex Leo Șerban (într-o recenzie altfel pozitivă): „[Băgău] are o hibă majoră [...]: intră iute (în subiect), dar iese (îl termină) prea târziu”.
De această dată însă m-a izbit un clasism care explică parțial de ce romanul a fost atât de bine primit de mainstream-ul lumii literare. Romanul Ioanei Bradea e construit pe emfatizarea clasistă a distanței dintre Andreea și ceilalți. Unde ceilalți sunt toți. Andreea e studentă la limbi străine, ascultă jazz (Charlie Parker), citește Ștefan Agopian, „Academia Cațavencu” și ascultă emisiunea lui Exarhu. Toată agenda middle-class-ului aspirațional din postcomunism e aici. Prin comparație, Marius e băiat de cartier și ascultă N&D sau Genius. Cea mai vulgară colegă de la agenție e Corina, care este „brunetă, brunetă bine, nu glumă, deși ea spune tuturor că nu e țigancă”. Mărcile clasiste sau chiar etnice nu lipsesc nici din profilul celor care apelează linia erotică. Acest profil e adesea o caricatură nu foarte subtilă. Un client, de pildă, se laudă că ascultă muzică progresivă, adică „Jean Micheljarre, Vangelis, ăstea”, după care, demascat de Andreea, recunoaște că este „născut, crescut, trăit în Giulești, deci ar trebui să-mi placă muzica țigănească” și că „mai bag și câte-o țigănească, o lăutărească, acolo, că doar o viață are omuʼ”. Tot așa sunt speculate și regionalismele – moldovenești, oltenești, ardelenești: de pe poziția unei condescendențe culturale caricaturale față de cei din clasele de jos. De altfel, acțiunea din Băgău e plasată în vremea guvernării Radu Vasile (1998-1999). O perioadă de austeritate, precaritate, inflație galopantă. La calculatoare și internet avea acces doar o zonă redusă din middle class. Accesul democratic la pornografie din anii 2000 era încă departe. Deci cumva linia erotică era pornografia săracului – deși tarifele erau piperate.
Fără îndoială, Băgău a avut și o componentă feministă importantă pentru anii 2000. El etala o galerie inepuizabile de masculi prinși în fantezii toxice și agresive. De asemenea, vorbea liber, prin vocea Andreei, despre clișeele sexiste cu care femeile din România se confruntă în viața de zi cu zi. Accentele clasiste nu anulează agenda feministă, însă combinația dintre cele două are un aer deja istoricizat.
Distanța care ne desparte de 2004 poate fi măsurată și prin pasajul în care un apelant o întreabă pe Andreea dacă „emisiunea voastră se transmite și pe ecrane (...). chestiile astea ce le faci tu aici, se transmite și pe ecrane, cumva? pe televizoare?” Răspund, în locul Andreei, din anul 2020: da, man, acuma se transmite și pe ecrane.
Imaginea principală: Nud, de Egon Schiele, 1917.
