Pentru prima dată după „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2018), Radu Jude renunță la decorul bucureștean. Obsesiile personale, însă, rămân neschimbate: în Kontinental ‘25, faptul divers dă naștere unei glose despre peisajul multietnic al Clujului surprins sur le vif, într-un moment de criză acută. Filmul a avut zilele acestea premiera mondială la Berlinale.

Ochiul din Kontinental ’25 este pur și simplu fascinat de evoluția – ștergerea, masacrarea, sluțirea – țesutului urban. Ficțiunea lasă loc, la răstimpuri, unei priviri curat documentare care înregistrează această cronologie sinuoasă multi-seculară, de la ruinele unui sit arheologic aflat sub Piața Mare și până la noile cvartale în construcție pe ulițele neasfaltate ale periferiei, trecând prin impozanta moștenire habsburgică. Ca mai mereu, Jude are nevoie să își măsoare cinemaul (storytelling-ul și alte chestii de bucătărie internă) cu un element venit din afară. Aici, acest element este arhitectura, într-un studiu de caz simultan reprezentativ și singular. Nu doar un artificiu care să mai îmbârlige ambalajul filmului, așadar, ci chiar structura care permite filmului să existe, motivând, ba chiar făcând posibilă, raporturile dintre personaje. În fond, dilema morală care înhață protagonista ține de o evacuare dintr-o cameră de boiler, care ar urma să lase loc, după demolare, unui hotel de lux. Spațiul citadin surprins în transformare nu e, aici, simplă „pânză de fundal” – e însuși nexus-ul problemei, deopotrivă forma și conținutul acestei investigații. Pornit ca o dramă cu potențial psihologizant, filmul se cristalizează, de fapt, în această odisee mută a metamorfozei locurilor – și a felului în care ele lasă să se reflecte istoria și prezentul în fibra lor.

Jude nu a făcut niciun secret din sursele de inspirație pentru film: Europa ‘51 de Rossellini (al cărui poster chiar apare la un moment dat într-un colț de cadru) pentru fond și Psycho al lui Hitchcock pentru formă, dacă îmi este îngăduită această împărțeală de convenție. La Rossellini, Ingrid Bergman trăia o iluminare care avea să o poarte dinspre pătura burgheză în care își făcea veacul (aproape la propriu: îi ținea de cald lăsând-o oarbă față de realitățile din jur) înspre o iubire tot mai fanatică a semenilor săi nevoiași, a căror existență a descoperit-o în sfârșit. În Psycho, Hitchcock demara povestea pe urmele lui Janet Leigh, apoi o elimina din poveste înainte de jumătatea filmului, cu tot cu motivațiile ascunse ale personajului său, schimbând radical punctul de vedere. Așa se face că filmul lui Jude e împărțit în două segmente: primul, scurt, notează deambulările prin oraș ale unui bărbat aflat într-o situație precară (jucat de Gabriel Spahiu), pentru ca următorul să cedeze prim-planul remușcărilor executoarei judecătorești (Eszter Tompa) care l-a condus indirect, prin natura job-ului său, la sinucidere. Spre deosebire de rateul chinuitor din Film pentru prieteni (2011) – un film la fel de frugal, care i-ar putea servi acestuia drept prequel –, de data asta personajul jucat de Spahiu merge până la capăt.

Marea neînțelegere referitoare la filmele lui Jude e că ar fi lipsite de emoție (e posibil ca cineastul însuși, prin minimalizarea acestui aspect în interviurile date, să fi contribuit la efect). Dar mai toate conflictele explorate arată o reală (și rară, la noi) preocupare de a-i asculta pe oamenii terfeliți de sistem, lipsiți de șansă, desconsiderați, dați uitării. Ca și în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii (2023), ideea pusă în joc este pierderea demnității, degradarea ca monedă curentă în raporturile dintre oameni. Faza, la Jude, e că această situație nu e explorată prin unelte clasice de melodramă: e aricioasă, atentă la absurdul implicat, plină de umor negru. Personajul lui Spahiu este, la urma urmei, o victimă – dar doar la urma urmei: până atunci se va fi dat în stambă, cu gusto, târșâind după el niște saci plini de PET-uri și îngânând sudalme în barbă, la adresa nimănui, sau chiar intervenind în realitatea sensibilă – în timpul unei lecturi de poezie sau pe la cafenelele din centru – pentru a cerși sau a se arăta dispus să muncească. Alura de clovn tragic și antipatic altoită personajului de către Spahiu, ca și traversarea unor spații improbabile (de pildă, un dino park cu creaturi mecanice), duc aceste secvențe într-o zonă clară de happening.

Ulterior morții bărbatului, filmul patinează până să își regăsească ritmul. Jude a filmat Kontinental ’25 pe iPhone și a avut lăudabila decență de a nu face din asta prilej de bâțâieli și alte gimmick-uri estetice derizorii. Dimpotrivă, s-a folosit de el ca de orice altă cameră profesionistă așezată pe trepied. Însă faptul rămâne notabil fie și pentru că impune filmului o imagine plată, mai prielnică transformării mizanscenei – în acord cu dezideratul lui Jude – într-un fel de grad zero, un schelet minimalist care atentează la gramatica uzuală, voluptuoasă a artei. Uluită și apăsată de evenimentul la care a asistat – și pe care l-a cauzat –, protagonista dă să înceapă o reconversie altruistă (e latura Europa ‘51 a filmului). Umanismul lui Rossellini lasă însă loc, aici, unei aporii: lucid, filmul lui Jude deturnează această pornire înspre o lamentație kitsch, care aruncă eroina într-un fel de cameră a oglinzilor unde tot ce primește înapoi, drept feedback, e propriul narcisism. Până și prezentarea ad nauseam a felului în care omul și-a găsit sfârșitul conduce la o golire de sens a cuvintelor în favoarea unei auto-gratificări morale. Dar este eroina condamnabilă? Filmul devine foarte incomod prin caracterul de cumsecădenie rezonabilă, dar neputincioasă pe care i-l insuflă protagonistei.

Kontinental ’25 se construiește, din punctul ăsta, sub forma unor secvențe foarte dialog-heavy în care protagonista rumegă cele întâmplate în cadre lungi: unele par mai mecanice (ca cea cu soțul jucat de cineastul Adrian Sitaru), altele mai proaspete (interacțiunile cu fostul student jucat exploziv de Adonis Tanța sau cu preotul interpretat de un Șerban Pavlu în formă olimpică). Întorcând pe toate fețele chestiunea spinoasă – Eszter Tompa, care manevrează trei limbi uneori în decurs de numai câteva fraze, e cu adevărat potrivită să lege lucrurile sub raport etnic, social, lingvistic și nu numai –, filmul e, totuși, un pic prea sec-metodic în această inventariere a punctelor de vedere. Rezultă un fel de expozeu teoretic ilustrat, chestie deloc deranjantă pentru acest cineast-teoretician care e Jude.

Înainte de flamboaiantul Dracula, turnat back to back cu acesta și încă nelansat, Kontinental ’25 închide această trilogie informală începută în 2021 cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, în care câte o femeie (jucată în trecut de Katia Pascariu sau Ilinca Manolache) dezvăluia felii de societate în acord cu destinațiile unde o purtau pașii sau mașina. Până acum, am avut senzația că Jude punea în filmul rezultat tot ceea ce era el în momentul respectiv, tot ceea ce îl măcina. Lungmetrajul acesta e mai puțin excesiv, aproape sobru. Dar paradoxul vrea ca această reținere să apară simultan ca o reducere la esență și ca o înfrânare: a fost nevoie să descopăr concluzia filmului, cu acele viniete observaționale cât se poate de simple, pentru a simți, după un ocol, că am ajuns înapoi la ceea ce îl interesează cu adevărat pe Jude.