O poveste poetică de dragoste gay la marginea lumii, care spune multe despre relația love-hate pe care o are Anglia cu străinii în contextul Brexit. 

După ce tatăl său (Ian Hart) se îmbolnăvește, John Saxby (Josh O’Connor) e nevoit să muncească singur la ferma familiei, unde bunica (Gemma Jones) se ocupă cu gospodăritul. Acumulând frustrări legate de responsabilitățile zilnice, John se îmbată amestecând băuturi la cârciuma din sat și mai practică sexul ocazional cu tipi pe care-i agață prin toalete, fără să se lase vreodată dominat. Asta începe să se schimbe odată ce la ferma familiei se angajează un român gay, Gheorghe (Alec Secăreanu), față de care John se va apropia treptat. Cei doi bărbați sunt foarte confortabili cu sexualitatea lor, însă au probleme în a-și verbaliza sentimentele. 

Vorbim de o poveste de dragoste rara avis, inspirată din experiențele regizorului Francis Lee: o comunitate engleză ferită de o eventuală homofobie, de posibile conflicte; singurele interacțiuni violente pe care le are Gheorghe cu comunitatea engleză sunt exclusiv din cauza xenofobiei (inclusiv John îl întreabă dacă e pakistanez sau țigan). Voit sau nu, John e văzut inițial ca o brută care-și reprimă orice fel de empatie (atât pentru tatăl său, cât și pentru cei din jur), pe când Gheorghe e încă de la început un tip manierat, meticulos și grijuliu, care-l învață pe celălalt nu numai cum să aducă pe lume miei, ci și cum să se poarte în pat. Această perspectivă oarecum bizară (un englez care face filme despre imigrantul bun care îi învață pe britanici despre viață) compensează pentru traseul sinuos prin care a trecut Anglia în contextul Brexit-ului, în care imigranții (mai ales românii, indienii sau polonezii) au fost ostracizați și sunt în continuare.

Dar asta e cu atât mai ciudat cu cât regizorul Francis Lee creează o comunitate în care homosexualitatea e ceva cât se poate de obișnuit, fără vreo secvență melo cu unul dintre protagoniști recunoscând în fața comunității/familiei (dacă nu punem la socoteală scurta secvență în care bunica găsește un prezervativ folosit), și fără ca ea să fie pusă în contrast cu vreo relație heterosexuală.

O comparație cu Brokeback Mountain (r. Ang Lee, 2005) e justă (sunt câteva secvențe din film care citează Brokeback Mountain), dar vorbim despre două lumi extrem de diferite: relația dintre Jack Twist și Ennis Del Mar e văzută ca o escapadă rară de la o viață extrem de anostă alături de soțiile lor isterice, doi bărbați care-s incapabili să-și asume identitatea sexuală (în țara cowboy-ilor, ce blasfemie) și pentru că societatea îi presează să fie alături de femei. Francis Lee însă portretizează o relație fără presiuni din partea familiei, o idilă în aer liber în care singurele obstacole sunt stângăciile unor oameni care se deschid pentru prima oară unul în fața celuilalt. Societatea, în acest fel, e mult mai open-minded decât cea portretizată de Ang Lee, deși se află sub paradoxul xenofobiei. God’s Own Country se apropie de contemporanul său Call Me by Your Name (r. Luca Guadagnino, 2017). În ambele filme, deși sunt despre clase sociale diferite (sărăcia familiei Saxby vs. aristocrația familiei Perlman), familia e extrem de îngăduitoare cu escapadele sexuale ale băieților. Cinemaul queer pare să fi depășit tragismul/suferința  cu care asumarea sexualității era tratată anterior, cel puțin în aceste două exemple.

Francis Lee construiește o poveste apropiată de realismul frust al lui Ken Loach: cadre largi cu valoare documentară, de la o foarte naturalistă reprezentare a muncii la fermă până la cadre poetice cu o pasăre care se zbate într-o cușcă sau sfori în bătaia vântului. Această dialectică între imaginile dure și cele sensibile (munca deseori foarte murdară la fermă în contrast cu o apropiere foarte tandră între doi indivizi, alteori împreună, într-o secvență de sex pe un pământ mocirlos) e prezentă permanent în film, astfel încât natura începe să răspundă într-un fel apropierii dintre protagoniști.

„Cel mai frumos e primăvara în țara mea”, spune Gheorghe în fața unor peisaje idilice. Filmul e un coming-of-age în care hormonii și sentimentele încep să înmugurească odată cu primăvara. Jocul actorilor (în special Secăreanu și O’Connor, dar și Gemma Jones, minunată) e foarte convingător și sensibil și face ca God’s Own Country să fie o interpretare mult mai personală și mai particulară decât alte filme queer, neavând pretenții de universalitate, ci oferind un unghi de vedere care să spună mai multe despre xenofobia britanicilor decât despre homofobia lor. 

God’s Own Country rulează în cinematografele de la noi începând cu 17 noiembrie.