Cel mai recent spectacol al Centrului de Teatru Educațional Replika e o premieră din mai multe puncte de vedere: e prima oară când textul autorului german Jens Raschke este montat în România, e prima oară când Florentina Năstase, actriță la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești joacă pe scena de la Replika și, mai ales, e prima oară când e într-un one woman show. Peștii dorm? (O piesă de teatru despre micile, marile și ultimele întrebări ale vieții) e un spectacol de 85 de minute cu Florentina în rolul unei fetițe de 10 ani, care imită, la rândul ei, alte nouă personaje.

Dacă sunteți obișnuiți ai teatrului afrimian, probabil că pe Florentina Năstase ați remarcat-o în rolul adolescentei din Miriam W. Sau, mai recent, în cel al mamei tinere din Când ploaia se va opri (ambele spectacole se joacă la Ploiești). Primăvara asta a fost nominalizată la UNITER pentru rol secundar, pentru interpretarea Laurei din Menajeria de sticlă, primul spectacol la care lucrat cu Sânziana Stoican. Peștii dorm? e-al doilea. Ce e remarcabil la Florentina este ușurința cu care se poate trasforma pe scenă, astfel încât, la cei 30 de ani, să joace foarte confortabil rolul unui copil sau/și pe cel al unei femei de vârsta ei. Sunt puține actrițe la noi care au capacitatea asta cameleonică de-a se transforma în copii în fața publiculu - poate și din acest motiv, texte ca cel al lui Raschke nu au fost abordate până acum. Germanul scrie teatru pentru tineri și adolescenți, textul montat la București fiind câștigător al prestigiosului premiu Mülheim KinderStückePreis, în 2012. Cei de la Replika nu sunt la prima abordare a unor texte pentru publicul tânăr, dar de obicei lucrează pe texte locale - Mihaela Michailov, Peca Ștefan, adresate copiilor, dar nu interpretate neapărat de personaje-copii.

Peștii dorm? e un spectacol despre viață și moarte, văzute prin ochii lui Jette - „Luni am împlinit zece ani. Zece. Zece e unu cu zero la coadă. Tata spune că asta se numește cu două cifre. Deci luni am devenit cu două cifre. Cumva e cam ciudat să fii cu două cifre. Există oameni care ajung să fie și cu trei cifre.” -, o fetiță al cărei frate mai mic a murit de cancer - „Emil nu făcuse decât șase ani. El e doar cu o cifră.” Subiectul nu este unul dintre cele mai vesele, dar, povestit de o fetiță, are dulceața pe care numai inocența copiilor o poate oferi. Jette vorbește despre moarte ca și cum ar fi un subiect extrem de comun - inventariază moduri ciudate de-a muri (fragment care m-a dus cu gândul la Premiile Darwin: „Am auzit că în Japonia, în fiecare an mor în jur de zece oameni, pentru că dau cap în cap când se apleacă unii către alții ca să își dea bună ziua.”), povestește despre felul în care se gândeau cei doi copii la moarte și de  înmormântarea fratelui său, vorbește despre depresia de după dispariția lui Emil și viața fără el. 

Florentina Năstase te trece prin stări de bucurie, înduioșare, tristețe acută, liniște, e mereu Jette, dar complet prezentă la ce se întâmplă în sală. La un moment dat s-a auzit soneria unui mobil. Florentina s-a oprit din monolog, și-a făcut mâinile pâlnie la ureche, înspre sală, și-a așteptat ca spectatorul să-și închidă telefonul.

La premieră am văzut tineri între 10 și 18 ani (spectacolul se adresează celor de la 10 ani în sus), dar și adulți. În timp ce cei mai mici s-au amuzat, poate și pentru că era prima oară când mergeau la teatru, poate și pentru că textul are bucăți destul de comice, la final adolescenții murmurau că e destul de trist și nu se așteptau să vadă un spectacol despre moarte. Eu l-aș numi un spectacol despre viață, doar că în altă formă. În ceea ce privește răspunsul la întrebarea din titlu, puteți citi mai detaliat aici.

Realizarea spectacolului a încheiat stagiunea Toamna la Replika, parte a proiectului Bucureștiul In-vizibil, finanțat prin ArCuB.