Două surori tunisiene au plecat să facă Jihadul. Au lăsat acasă, deliberat sau nu, multă neînțelegere, și mai multă durere, un maxim de revoltă – și, în fine, un film: Les Filles d’Olfa/Patru fiice, de Kaouther Ben Hania.

Filmul culminează cu radicalizarea celor două fiice mai mari (încep să poarte văl și să jure doar pe Allah), cu înrolarea în ISIS (un „next step” al acestei logici de fanatism religios) și cu aterizarea lor în pușcărie după un raid prin Libia al armatei americane. Dar întrebarea pusă de film depășește parcursul strict biografic: nu „ce?”, ci „de ce?”.  Pentru Kaouther Ben Hania, destinul surorilor Ghofrane și Rahma nu se poate explica plauzibil prin recursul comod la excepție sau caz special: e ceva mai putred la mijloc, ceva mai sistemic decât simpla orbire circumstanțială, o chestie care are de-a face cu ordinea socio-politică mai largă, cea care dă naștere unor monstruozități răsfrânte în sfera intimă a familiei.

Căci, trebuie spus, în familie lucrurile nu sunt prea roz. Filmul ne obligă să petrecem multă vreme rumegând ceea ce s-a întâmplat înainte: un bărbat care și-a abandonat nevasta după ce aceasta nu i-a „dăruit” decât fete; un alt bărbat, fost pușcăriaș evadat în timpul Primăverii Arabe din 2011, care evocă un ideal exaltat de iubire adolescentină; și, între ei, mama, această Olfa, despre care s-ar putea spune, pe scurt, că și-a crescut fetele cum a crezut de cuviință. Dar „pe lung” contează aici – o suită de secvențe unde o vedem pe femeie cum își agresează verbal și fizic fiicele, menținându-le captive în coordonatele unei educații draconice și puritane de la care nu se acceptă nicio deviație. Mama e un tartor, dar unul nici pe departe univoc. Pariul (reușit) al realizării e să îi confere acestei femei o tribună, să o asculte, să nu o judece maniheist, în absolut. E parte din meritul filmului că trasează acest fir roșu care conduce într-o clipă de la torționar la mater dolorosa, de la figură dictatorială la existență distrusă și chiar la activism anti-ISIS, ipostaze contradictorii ale unei ființe ce sfidează orice judecată apriorică.

Filmul are dreptate să nu o pună la zid pe această femeie: ea este, până la urmă, un simplu exponent, o incarnare individuală, oricât de patologică, a unui regim socio-politic încorsetat și autoritar, care a făcut din interdicție, control și posesiune a vieții celor dragi un fel de nouă religie. Durează un pic până să înțelegem încotro bate regizoarea. De altfel, prima oră a filmului e confuză și chinuită. Intenția, lăudabilă în principiu, de a-și informa cât mai extensiv spectatorul sfârșește aici într-o anecdotică lălăită. În cauză este, desigur, dispozitivul formal al poveștii: unul în care Ben Hania decide să reconstituie evenimentele discutate cu ajutorul câtorva actrițe și actori profesioniști care să suplinească absența celor dispăruți. Practic, aceasta ia decizia să facă imagine acolo unde nu se găsea, înainte, decât materia volatilă a amintirii; ca atare, ea impune o anumită reprezentare asupra celor petrecute. Aceasta este deopotrivă forța și uriașa limită a filmului, care, deși puternic și memorabil, nu pare să găsească aproape niciodată accentele juste și distanțele potrivite în această dilemă spinoasă.

Să zicem, cu alte cuvinte, că filmul, ca experiență de vizionare, trezește în spectator o panoplie de impresii: de la emoționant și chiar revelatoriu la vulgar, voyeurist, obscen. Tocmai regimul de vizibilitate ales, cel în care vorbele se trezesc transpuse în acțiuni mai mult sau mai puțin redundante, e cel care menține filmul într-un dubiu permanent. Nimic nu e clar, curat; totul amenință să basculeze oricând într-o zonă lacrimogen-pornografică (insistența camerei pe obrajii umezi ai fetelor rămase acasă e perfect chestionabilă) de dragul unor biete joculețe actoricești. Linia dintre catharsis, terapie și spectacol e foarte fină, poate prea fină pentru instrumentarul deontologic ezitant al cineastei.

Oare era nevoie de acest pretext – această distragere – în depănarea acestei drame? Mai degrabă, demersul de reenactment propus eșuează într-o zonă imersivă periculos de vecină cu setea de senzaționalism și hiper-vizibilitate. Reflexul, astăzi, e să cerem cu orice preț imagini – iar filmul ni le dă, forțând anumite bariere etice. Dar demersul e, bineînțeles, și o unealtă de comercializare: greu de crezut că o abordare solemn-rarefiată ca a lui Wang Bing – sau, că veni vorba, un documentar sobru-procedural precum Also Known as Jihadi (2017) al lui Eric Baudelaire, pe o temă similară – ar fi trezit un asemenea ecou popular. Pe de altă parte, imagini existau deja în prealabil: așa se explică de ce, prin contrast cu exhibiționismul secvențelor dramatizate (vezi reconstituirea complet ne-necesară a bătăii lui Ghofrane de către mama sa), pasajele de reportaj TV aduc un fel de briză a obiectivității și conciziei: niște fapte puse în context. Mi se va răspunde că, dimpotrivă, tocmai subiectivitatea e ceea ce contează aici: adevărat, dar ea nu are același impact dacă evoluează în abstract; sfârșește mai diluată. Altminteri, ce rost mai are să ne agățăm de drama originară, de document? În sensul ăsta, omisiunile acestei reîntoarceri în trecut sunt impardonabile: nu aflăm mai nimic despre tată; despre noul partener al mamei aflăm că „le-a făcut mult rău” fetelor, apoi îl vedem revenit după gratii, de unde abia ieșise: ce s-a întâmplat între timp, mai exact?; cât despre contactele lui Ghofrane, pe care o întâlnim în închisoare în compania fiicei sale, ce putem spune cu certitudine? Mai nimic. Toate acestea sunt piste neexplorate. Filmul plutește într-o supărătoare imprecizie, dezvăluind și ocultând după bunul plac.

Însă există, desigur, virtuți însemnate ale acestui discurs care ajunge, în sfârșit, la cei care au rămas să îndure absența, vinovăția, teama. Celelalte două surori, Eya și Tayssir, strălucesc prin inteligență și brio, ca și prin voluptatea exersată cu care se dedau acestui proces terapeutic, cu care pun în cuvinte nespusul, cu care mobilează tăcerea și trauma. Fără ele, filmul s-ar surpa sub povara catastrofismului mamei, un personaj în toată puterea cuvântului, exemplu de manipulare și impunitate; grație lor, filmul dibuie un firicel de speranță – dintr-o poveste despre trecut se preschimbă într-o potențialitate, într-o privire ațintită asupra zilei de mâine, în care experiența feminității ar putea fi complet metamorfozată. Ar fi fost nevoie de o metodă mai concentrată, mai puțin frivolă pentru a cristaliza pe deplin această traiectorie. Dar chiar și în lipsa ei, aceste fiice ale Olfăi deschid cu curaj, aproape pe cont propriu, un front inepuizabil de dezbatere, în care religia, norma și moștenirea generațională nasc consecințe bântuitoare.

Patru fiice rulează în cinematografe din 12 ianuarie.