Am citit primele texte de Diana Bădica în revista Iocan. Volumul de poezii cu care a debutat în 2014 la Casa de Pariuri Literare, Enșpe mii de dimineți, îmi scăpase. Dar povestirile cu Florinel, băiatul cu dizabilități care moare la trei ani lăsând în urma lui o familie îndurerată și greu de reparat, scrise din perspectiva surioarei lui mai mari, care se confruntă într-un stil vesel-amar cu toxicitatea relației de cuplu a părinților și cu pierderea lui Florinel – ei bine, acestea erau greu de ratat. Între timp, Diana Bădica a integrat povestirile într-un roman de 300 de pagini.

De fapt, Părinți funcționează mai bine ca volum autobiografic decât ca roman. Deși a schimbat numele personajelor – și presupun că a mai cosmetizat pe ici-colo factologia –, cartea Dianei Bădica este în mod clar o formă de terapie prin care autoarea se confruntă cu traumele trecutului, adică în principal cu primii 13 ani de viață, trăiți în Slatina în câmpul gravitațional al părinților. Nu că după această vârstă, când autoarea/naratoarea/personajul părăsește orașul natal, traumele ar fi rămas în urmă. Ele au rămas la purtător. După, după cum anunță ultimele pagini, „Astăzi știu că, deși au rămas lucruri de rezolvat, am ieșit din luptă. Florinel nu a coborât încă din spatele meu, dar m-am da un pas înapoi, ca să-i văd umbra mai bine.” Așadar, cartea e o formă de problematizare a unor umbre din trecut: nu un mod de a le spune „adio”, ci un exercițiu prin care le este externalizată presiunea către un dublu al autoarei – Ioana Negrilă, personaj și narator al romanului. „Ioana, ce n'est pas que moi”, scrie Diana Bădică pe clapeta copertei. „Ioana sunt eu.”

Citită autobiografic, Părinți este o carte mișcătoare și importantă pentru configurarea unei zone – Disabiliy Studies – deocamdată absente din perimetrul studiilor culturale din România. Criticii literari au fost mai interesați de personajele „tari” – superbărbații din romanele lui Breban, de pildă – decât de personajele „slabe”, vulnerabile. Acestea din urmă au fost trecute de regulă printr-o grilă macho și nu au beneficiat de o logică proprie în care să fie analizate. Chiar și în opera unui scriitor canonic precum Marin Preda, „intrusul” Călin Surupăceanu, alienat de un accident mutilant, a trezit ecouri critice mult mai palide decât Übermensch-ul Victor Petrini, care bifează în pas de defilare violarea propriei neveste, uciderea unui torționar și discutarea unor probleme filosofice adânci.

Din acest punct de vedere, Florinel este principalul personaj din Părinți, deși prezența lui este mai curând o absență: absența unei conștiințe vizibile (sigur, în formele infantile așteptate de la un copil de trei ani), înlocuită prin zgomotul violent și mișcările dezarticulate pe care le produce; absența lui din viața familiei, după ce moare la trei ani și ceva. Tema cea mai pregnantă a cărții este felul în care aceste absențe multiple afectează emoțional familia lui Florinel și a Ioanei. În termenii metaforici propuși de Diana Bădica, Florinel este umbra, povara, cocoașa din spatele familiei, care îi deformează ireversibil viața. Ceea ce nu înseamnă că Florinel este prezent în carte doar ca o sursă de stres și traumă: dimpotrivă, este admirabil tocmai felul în care autoarea îi construiește cititorului o relație empatică cu Florinel și cu biata lui soartă.

O temă complementară și mai politică a cărții privește societatea românească în ansamblu. În raport cu această societate, blocul din Slatina în care trăiește familia Ioanei are o funcție alegorică. Această impresie este accentuată de felul meticulos în care autoarea documentează etnografic lumea pe care o prezintă. Sunt zeci de povești care dăunează cărții ca roman, dar care îi sunt utile ca autobiografie sociografică. Din acest punct de vedere, în Părinți găsim de toate, culese atât din comunism, cât și din postcomunism (convenabil, cartea acoperă ultimii ani de comunism și primii ani de postcomunism): stratificări sociale (proletari, intelectuali, birocrați, mici întreprinzători, afaceriști, țărani); diferențierea pe gen (băieții omoară pisici și poartă tricouri cu Metallica, fetele visează la rochii de prințesă și ascultă La Bouche); violența domestică (lovirea femeilor pare să fie norma în bloc); corupția din spitale; clivarea politică de după 1989 între simpatizanții lui Iliescu și monarhiști; plus descrierea turismului local, a pelerinajului la vindecătorii promovați de Adrian Păunescu, a folclorului urban post- Cernobîl, a modurilor în care sunt spălate covoarele (pe scara de bloc, cu furtunul vs pe dalele râului Olt) etc. etc.

Toată această informație sociografică este prezentată realist (inclusiv la nivelul limbajului), dar are, după cum ziceam, și o componentă alegorică. Politica alegoriei poate fi redusă la întrebarea: cât de pregătiți sunt indivizii din societatea română (și societatea ca ansamblu) pentru creșterea unui copil sau pentru orice altceva (votarea unor partide included)? Fără a fi formulat ca atare, răspunsul oferit de carte este mai curând sceptic. Nu întâmplător, părinții Ioanei sunt muncitori fără studii. Sigur, tatăl ei ascultă emisiunea muzicală a lui Iosif Sava, dar o face mai mult din snobism. Fotbalul care îi contaminează vocabularul îl pasionează sensibil mai mult. Problema Ioanei cu părinții ei (mama depresiv-suicidară și indolentă, tatăl mai prezent emoțional, dar alcoolic), care i-au construit o copilărie dizarmonică (după moartea lui Florinel au continuat să se certe, ajungând finalmente la divorț), poate fi tradusă cu ușurință – nu sunt sigur că și cu îndreptățire – într-o problemă a Ioanei în raport cu clasa socială a părinților și chiar cu societatea din care aceștia fac parte.

Am evitat până acum să discut Părinți ca roman – deși așa se prezintă, tehnic vorbind – pentru că forma-roman nu se ridică la nivelul conținutului. Forma ideală ar fi fost un volum de povestiri sau un roman mult mai scurt. Principalele calități ale cărții sunt personajele (în principal părinții Ioanei) și vocea narativă a Ioanei. Dar în primul rând vocea. Aceasta combină perspectiva matură a femeii care scrie cartea și perspectiva fetiței care trăiește întâmplările. E foarte ușor să ratezi dozele stilistice ale unei astfel de compoziții: fie copiii ajung să vorbească ca Kant, fie adulții merg de-a bușilea. Alegerea câștigătoare a Dianei Bădica este un stil simplu și amuzant, care, contrar aparențelor denotative, mizează mult pe subtext: pe scurt, un stil ironic, bitter-sweet, care mediază atât implicarea emoțională a cititorului, cât și distragerea lui (că nici un cititor n-ar rezista psihic în atmosfera din roman fără aceste oaze de divertisment). De la Cristian Popescu nu am citit pagini care să trateze moartea într-o cheie comică fără a-i trivializa gravitatea. De pildă:

„Mama a căzut în genunchi și a luat evantaiul de cruci în brațe. Tata s-a întins și el după băiatul lui, dar nu avea loc de mama, așa că s-a mulțumit să îmbrățișeze o cruce mai mică de lângă Florinel. Infirmiera a zis doamne, doamne de două ori și și-a făcut semnul crucii de trei ori. Stăteam într-o parte și priveam.”

Foarte eficientă este și prezentarea celorlalte personaje prin diverse ticuri de limbaj – acestea le individualizează (inclusiv în raport cu vocea narativă) și sunt funny în sine. Pe scurt: vocea și personajele fixează cititorul în atmosfera romanului. Da,  dar nu suficient, dat fiind că vorbim de 300 de pagini. Principala problemă a cărții este că n-are o poveste care să conducă vocea și personajele. Sigur, tema fratelui absent/prezent joacă într-un fel acest rol, dar nu suficient. Apar prea multe povești și personaje fără o funcție dramatică propriu-zisă. Etnografic ele sunt ok, dar narativ încarcă excesiv romanul. Un plot în plus sau 150 de pagini în minus ar fi făcut minuni.

Diana Bădica, Părinți, Editura Polirom, 2019

Imagine principală: Autor necunoscut, 1985, via Arhiva Minerva