A vedea în Parazit, Palme d’or-ul la Cannes 2019 (și primul Palme d’or acordat unui film coreean), o capodoperă socială e un fel destul de inexact de a pune problema. Deși pompat de cronici pozitive și ultra-pozitive, filmul regizorului coreean Bong Joon-Ho (Memories of Murder, Mother, Snowpiercer, Okja) e doar o comedie neagră despre întâlnirea improbabilă dintre două cazuri excepționale: o familie nevoiașă, care locuiește într-o speluncă (un fel de demisol unde asfaltul îți vine puțin sub nivelul ochilor) și o familie bogată cu pretenții anglofile. 

Kim Ki-taek, un tânăr inteligent, dar fără bani (sau facultate), primește o ofertă faustică din partea unui prieten ceva mai privilegiat: să dea meditații la engleză unei adolescente dintr-o familie extraordinar de bine plasată. Datorită talentelor surorii sale de a falsifica documente, Kim își inventează o diplomă și o convinge pe mama fetei, o cucoană credulă și imaculată, că e candidatul ideal. Tânărul însă nu se mulțumește cu atât. Văzând atâta potențial în naivitatea proprietarilor, își infiltrează întreaga familie în rezidență, ocupând pe rând posturile angajaților în casa bogaților. Cele două lumi sunt foarte bine pus la punct din start: familia lui Kim e atât de inactivă încât nu e capabilă nici măcar să împăturească niște cutii de pizza (cu toate că are talente actoricești sclipitoare), iar familia upper-class e ultradependentă de servitori.

De aici până la a vedea un portret a două clase sociale e o cale lungă - e limpede că ambele cazuri sunt singulare și că lumea propusă de Bong Joon-Ho e simplificată. Pe de o parte, familia lui Kim, cu abilitățile șocante de a duce de nas niște oameni, ar fi putut cu ușurință să facă bani din asta și nu să trăiască parazitar de pe o zi pe alta, și, pe de altă parte, nu toate familiile atât de bogate sunt atât de imbecile încât să nu depisteze că sunt duse de nas. Problema pe care o pune filmul, aceea că toate clasele sociale se sprijină la propriu unele pe altele, e validă. Ea se reflectă în felul în care regizorul își structurează spațiile și cadrele - dedesubtul dramei familiei care locuiește jumătate la subsol, jumătate la stradă ascunde o altă dramă; orice ieșire „la suprafață”, deci a accede la un statut social superior, se sprijină pe munca și suferința celor de jos. În felul ăsta, Parazit e o versiune pe verticală a lui Snowpiercer (2013) - acolo, sfântul motor al unui tren colosal desfășura pe orizonală o trecere progresivă de la clasa de jos, aflată la fundul vagoanelor, până la clasele privilegiate, aflate tocmai în capăt. 

Cu toate astea, schimbările de ton ale filmului (ba dramă, ba comedie, ba horror, ba thriller), îl transformă mai curând în entertainment decât într-un subiect serios. Fără să dau spoilere, Parasite e un film în care totul e fabricat și supra-scenarizat, astfel încât spectatorul nu prea mai are ce să gândească - i se oferă de-a gata răspunsurile, emoțiile, senzațiile. Fanfaronada e savuroasă, dar golită de conținut, fiindcă totul e la vedere. Nevoia de intimitate a familiei sărmane, nevoia de a avea un spațiu închis (nu o cameră pe care s-o poată vedea oricine de la stradă) contrastează cu felul în care e construit palatul avangardist al familiei opulente, o clădire străvezie, plină de geamuri, din care să se vadă totul. Servitutea absurdă a omului sărac care apasă cu fruntea pe niște întrerupătoare pentru ca ele să se aprindă la trecerea stăpânului prin cameră e de un cinism formidabil - nu văd în asta o critică adusă mecanismului prin care funcționează societățile noastre, ci mai curând o glumă lipsită de subtilitate. 

Parazit poate fi văzut în cinemauri începând cu 8 noiembrie.