Poți să adopți multe strategii critice cu cartea lui Andrei Gorzo, Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie, deși am văzut că în genere lumea a adoptat strategia lui „vai, ce carte!”, care e moneda de schimb cea mai răspândită în hiperspațiul critic (ca să te asiguri de autenticitatea ei, trebuie s-o întorci pe partea cealaltă și să vezi dacă pe revers scrie „m-a emoționat”). Departe de mine gândul de a încerca să-i fur acestei reacții demnitatea afectivă și puterea explicativă – cartea cere într-adevăr câte un „vai”; dar m-ar lăsa totuși cu problema că n-aș avea cu ce să mai umplu restul rândurilor acestei cronici.
Poți să adopți mai multe strategii critice fiindcă cartea lui Gorzo e un compus – în unele părți ale ei acțiunea pare atât de improbabilă încât ai senzația că citești într-adevăr un roman cu spioni (mai ales în primele cincizeci de pagini), dar cu spioni incompetenți, din perioada de declin a genului; poate păcăliți de această neverosimilitate, unii chiar au scris că e roman. Alteori energia narativă are o încărcătură judiciară, de atenție exorbitantă pentru detaliu și atunci devine limpede că autorul vrea să recupereze un fragment de istorie trăită, nu doar o poveste personală (mai ales în redarea procesului și arestării se vede asta); și în fine, detaliul poate cel mai neprevăzut: intermitent se lansează în analize entuziaste ale scrierilor lui Graham Greene, pe care le înțelege mai bine decât își înțelege propria viață.
Tatăl, Dan Gorzo, este eroul a cărui biografie ocupă centrul scenei. Dintr-o familie de clasă mijlocie veche, adică de pe vremea când mobilierul era de lemn masiv și copiii treceau prin lecții obligatorii de franceză, cu o guvernantă care venea acasă, ajunge la medicină în București pe cai mari și pare pregătit pentru o carieră de succes. Până în ʼ86, ar fi fost puține lucruri care să-l deturneze de la ascensiunea asta, cu excepția unei mici insinuări de tinerețe că ar fi tăinuit o crimă. Această acuză timpurie funcționează ca o prolepsă pentru ce urmează, fiindcă în ʼ86, Gorzo tatăl chiar e acuzat de autoritățile statului de luare de mită din poziția de medic legist. Acuza este doar o fabricație care să ascundă adevăratul scop al procesului: pedepsirea lui Gorzo fiindcă fusese de față la autopsia unui vechi lider comunist, Virgil Trofin, despre care se zvonea că era văzut ca o alternativă la Ceaușescu. Gorzo ar fi semnat atunci un raport secund în care stabilea drept cauză a morții nu infarctul, ci otrăvirea. Toate relațiile pe care, ca om de familie bună și medicinist de succes, le avea în sistem nu-l mai ajută în fața tăvălugului securist și ajunge să facă un an și jumătate de pușcărie la Rahova. Experiența nu doar că-l schimbă, ci pare să-l distrugă interior. Nu atât pușcăria – în mod interesant – cât arestul la procuratură.
În descrierea acestor evenimente, cartea e culminantă – detaliile de fundal, unele prea schematice, altele livrești, se pierd în intensitatea acestei nedreptăți. Ce urmează e mai degrabă relatarea modului în care acest eveniment reverberează nu doar în restul vieții tatălui, ci și a tuturor celor din jur (mai ales soția și cei doi copii). Dar aici e stranietatea acestei relatări: ea nu este nici indignată, nici acuzatoare și de multe ori nici „emoționată”. Propozițiile sunt scurte, semnele de exclamare rare, tonul e aproape neutru. Catalogul largii familii burgheze care se putea lăuda pe vremuri c-ar fi putut să adune zeci de doctori în aceeași curte este mai degrabă catastif decât narațiune. Semnele pe care le dă tatăl că lucrurile pe care le-a suferit în arest și pușcărie l-au făcut să se prăbușească sunt rare. Într-un loc zice: „Răul pe care mi l-au făcut n-o să-l mai pot îndrepta.” Altfel, trebuie ghicite și, de fiecare dată când apar, sunt cu atât mai puternice în raritatea lor. Cel mai înduioșător mi se pare când fiul găsește subliniate în cărțile cu spioni tocmai pasaje despre tortură și efectele ei asupra celui care-o îndură.
Tonul ăsta ușor neutru se păstrează până spre final, când toată povestea intră într-un crescendo emoțional – fiindcă, pe fondul acestor prefaceri, familia pierde și ce n-a avut. „Acum, când scriu despre asta, mă aflu într-o garsonieră închiriată; urmează să împlinesc 46 de ani; n-am avut nicio locuință care să-mi aparțină cu acte și nici nu mi-am dorit foarte tare să am: e ca și când, în pofida a tot ceea ce am învățat în ăștia 46 de ani, n-aș putea să cred cu adevărat în soliditatea a ceva.”
Cum acuzarea, arestul și decăderea tatălui îi traversează toată copilăria, Gorzo fiul e martor la ele cu ochii candizi ai puberului. Poate de-aici vine efectul de neutralitate emoțională, care însă – și paradoxal – dispare aproape complet când cartea vorbește despre Greene. S-a mai plâns lumea prin cronici că e prea mult Greene în carte, dar mi se pare un element original. Sunt de acord că părțile de analiză literară și cele de analiză biografică nu se întrepătrund întotdeauna foarte bine, și descrierile și punerile în scenă ar fi trebuit să fie mai ample, iar stilul mai puțin frust, dar mă intrigă diferența dintre euforia descriptivă a cărților lui Greene și a lecturilor de spionaj și minimalismul afectiv al capitolelor biografice, care-mi lasă impresia că energia intelectuală pusă în descifrarea carierei intelectuale a lui Greene este de fapt energie afectivă sublimată. Și poate și că Andrei Gorzo e mai liber în limbajul pasiunii intelectuale decât în cel al introspecției emoționale (dacă ar fi fost prozator, ar fi fost invers). De altfel, spune pe parcursul cărții că nu deține vocea care să rostească această poveste. În alt loc zice: „mizez pe Greene să-mi fie cod pentru taică-meu”. Cred că așa trebuie citită cartea, fiindcă nu sunt două povești, ci una singură – doar că autorul fuge în cea intelectuală ca într-o oglindă a celeilalte.
E un frumos proverb igbo pe care-l știu de la Chinua Achebe și care spune că „n-am găsit încă gura cu care să spun această poveste” – ce vedem în Ce am învățat de la Graham Greene e, de fapt, căutarea acestei guri. Greene e deopotrivă dublul tatălui, pentru că are ceva nedefinit, lumini și umbre, o istorie secretă, dar și al autorului (his secret sharer, după o nuvelă de Conrad), pentru că pare să vorbească despre lucruri ca și cum le-ar înțelege și să fi trecut deja de limita de care autorul nu poate să treacă: citite așa, analizele literare din carte devin mai simpatetice. „Voiam să ajung să vorbesc și eu cu o voce din asta”, zice Andrei Gorzo, „a cuiva care nu mai are iluzii, care știe și care prin urmare deține un anumit control”.
Pactul ăsta de lectură se menține până spre final, doar că crescendoul de la sfârșit face cartea să fie din nou ușor literară, așa cum și începuse. Vezi moartea unui om care nu poate să împace ce știe despre lume cu ce știe despre sine și se stinge tăcut și înfrânt. Puține lucruri sunt mai inumane decât să pedepsești pe cineva când nu merită să fie pedepsit, ăsta e drumul cel mai scurt spre a-l face cinic: anume lovindu-l tocmai atunci când face bine, taxându-l când e moral, obligându-l să înțeleagă că este pedepsit tocmai pentru că a îndrăznit să fie moral. În ce lume se mai întoarce cel nedreptățit în acest fel? Nu mai poate în niciun caz să fie lumea în care adevărul e garanția dreptății, fiindcă știe că nu poate fi și trebuie deci să trăiască într-una în care inocența nu te disculpă. În ce lume trăiesc cei care-i condamnă însă? În lumea lor, care e de fapt singura care există. Iar să nu te lași strivit de tristețe și să te ancorezi în ce-a mai rămas din această lume altfel decât revanșard după ce te-a făcut să suferi cere nu atât abnegație, cât o inimă ușoară. Dar inimile ușoare erau, bănuiesc, lucrul cel mai rar în anii ʼ90.
Valența asta dostoievskiană a cărții supraviețuiește însă mai mult ca potențialitate. Sprijinul pe care și-l găsește Andrei Gorzo nu e atât într-o filozofie morală a nedreptății istoriei – așa cum ar tinde să facă băieții de familii bune ale căror destine au fost călcate în picioare de comunism –, ci în ceva mai introvertit și mai tocilăresc, dar care e cumva mai emoționant ca strategie de coping cu instabilitatea și eșecul: caută să-și găsească un loc relativ imobil – o bibliotecă, o sumă de cărți, o pasiune, un autor – și să-și construiască acolo o insulă din care, ca în povestea lui Conrad, să fie a free man – a proud swimmer.
